Cind am intilnit-o prima oara, intr-o expozitie, mi-a spus ca era impresionata de noua tehnologie in arte si in viata muzeelor. A doua oara, cind ne-am vazut intimplator, mi-a explicat pe fuga ca se pregateste sa iasa la “un pescuit la musca”, undeva pe un riu de munte in Gaspésie. La urmatoarea int ilnire am aflat ca a predat multi ani arte plastice si ca este bunica demult. Acum citeva saptamini am revazut-o in calitatea de “premiata”. La acest moment stiam ca am avut norocul sa o intilnesc pe directoarea Muzeului Pescuitului la musca de la Montréal, Louise Bérubé, o indragostita de natura! Nu prea inalta dar cu pas apasat si spornic ca al unui om de munte, Louise are mereu un suris in coltul gurii. Ochii maruntei si jucausi surprind mereu cele mai fine detalii pe care le exprima hitru (comic) si plin de duh, cu mult bun simt, foarte pozitiv. Imbracata mai intotdeauna “practic”, nu uita sa adauge tinutei sale catifeaua neagra si gulerul alb scos peste reverul de vesta, semne de om rational, cu picioarele pe pamint. Cind am cunoscut-o pe Louise Bérubé credeam ca s-a saturat de cariera de pedagog si o admiram ca are forta sa faca “asa de tirziu” o schimbare de cariera. Cind colo, tot ea mi-a spus ca nici vorba de vreo “ostoire” sau de “vreun prea plin”, ba din contra: si-a pregatit cariera de pensionara de mult si ca avea in minte din 1994 fondarea, la Montreal, a unui Muzeu al Pescuitului la musca. De ce? Pentru ca acestei ancestrale ocupatii i se ataseaza un patrimoniu cultural valoros, pe care nu vrea sa-l lase uitarii si pentru ca a vrut sa iasa din tipare vechi demostrind ca si femeile se pot ocupa de pescuit cu aceeasi pasiune si maiestrie ca barbatii. De altfel, nu este singura femeie din muzeu si nici din Cercul muscarilor montrealezi! Am auzit de multe ori spunindu-se, printre pescarii la musca batrini, ca e bine sa ai la locul potrivit unealta potrivita, dar ca pescuitul la musca ramine o ARTA. Asa cred si eu acum, dupa ce am vizitat acest tinar muzeu de la Montreal. Si pentru ca foarte curind se va sarbatori editia 2012 a Zilelor muzeelor montrealeze, pe unul din cele 5 circuite propuse pentru o mai buna cunoastere a istoriei marii urbe (circuitul verde, la oprirea 3), puteti ajunge usor la acest muzeu: 2901 boul StJoseph, Lachine. Louise Bérubé s-a nascut in Quebec, intr-o familie in care tatal, prin natura si meseria sa, a fost legat de pescuit: a fost profesor de tehnici de pescuit, infiintare de intreprinderi piscicole si conservare a fondului piscicol. Dumnezeu i-a harazit doar fete, cinci la numar! Cum Louise era cea mai mare, l-a observat in toate preocuparile sale si foarte repede a sesizat nuanta de prezervare a patrimoniului piscicol. Si-a insotit tatal la pescuit pe toate riurile si lacurile pe care a fost profesorul-pescar. Cind tatal ei nu a mai fost, nu s-a indurat sa arunce nici una din sculele pe care le cunostea si le utiliza la fel de bine ca dascalul ei. Iar dupa o cariera in invatamint, prin 1994 a revenit la una din marile pasiuni. Cind o vezi pe Louise la pescuit, caci azi se numara printre maestrele pescuitului la musca din Quebec, ai imaginea implinirii unui ritual vechi de cind omul, ca descintecul unui vraci; calm, ca o binecuvintare, ca un dialog in care nici omul nici animalul nu se mai sperie unul de altul, doar isi ofera sanse reciproce intr-un fairplay universal. Miscarile aproape de balet, in care picioarele cauta locul cel mai potrivit dintre pietrele mingiiate de curgerea apei si numai corpul si bratele se arcuiesc in miscari sigure si foarte eficiente, lasa sa se vada doar buclele firului unditei, aurit de soare deasupra capului, ca mai apoi sa astearna firul exact in directia impusa de pescarita. Nimic nu este la intimplare. Placerea pescuitului la musca este partea lui activa: lansezi, mulinezi …lansezi si mulinezi. Reevaluezi conditiile. Nu stai si astepti ca la pescuitul la nada sau viermi. Pina cind sa fi ajuns la apa si la aruncarea mustei, Louise si-a pregatit mustele in functie de pestele pe care vrea sa-l prinda, de riul sau lacul in care vrea sa pescuiasca, de lumina zilei… Are cutiile ei! Cind vorbeste cu tovarasii de pescuit, mi se pare atit de codificat ceea ce spune, ca prefer sa ma las in inertia gesturilor si a deciziilor practice pe care le afiseaza natural. Louise scoate cite un peste, mai des decit ceilalti, ceilalti fac glume pe seama ei, ea face poze pestilor si le da drumul lin in apa, dupa ce cu grija i-a desfacut din cirligul mustei. Ea, care era gata sa reinfiinteze Scoala de pescuit de la La Pocatière (pe malul drept al St-Laurent, intre Montmagny si Rivière de Loup), stie foarte bine care dintre exemplare este cel mai bun pentru perpetuarea speciei. Odata terminat pescuitul, o vezi cum isi aduna meticulos uneltele. Fiecare este asezata cu grija unui farmacist, “la locul ei”, apoi scoate din apa “prada” de 1, 2, 3 bucati (de o masa cel mult), timp in care comentariile sint in jurul calitatii exemplarelor, apei, vremii si a ecosistemului care s-au mai schimbat in bine sau rau pe acolo, pe unde haladuieste in amintirea tatalui ei. Colectia de instrumente, pe care a inceput-o in urma cu citiva ani, cuprinde unele piese ce au apartinut tatalui, dar si multora pe care parintele sau i-a cunoscut si insotit la partide de pescuit. De la fondare, cele 40 de persoane care si-au adus contributia din plin la imbogatirea colectiei facind promovarea noii institutii au adunat sute de obiecte, din care numai o parte sint expuse datorita spatiului (inca) redus al muzeului. Colectia debuteaza cu Permisul de pescuit al lui Louis Bérubé, eliberat in anul 1967 si care costa… 50 de centi pentru tot sezonul, un cutitas de fir utilizat de el atunci cind vroia sa scoata “musca” din gura pestelui, o unealta ca o piedica, mesterita din aur si argint ce dateaza din 1896. Colectia este intitulata “Muste, undite si alte curiozitati”. Pentru cei –si mai ales pentru cele care nu cunosc ce inseamna musca la pescuit, explicatia mea nu este complicata. Este un obiect (caruia i se ataseaza un cirlig) care pluteste la suprafata apei sau la adincime foarte mica! Obiectul este mesterit astfel incit sa induca in eroare pestele, care va crede ca este o insecta sau alta vietate acvatica ce ii va servi drept hrana (imi si imaginez ce vor comenta muscarii batrini auzind ce explicatie am dat!). Cind am participat in cercul muscarilor la confectionarea mustelor, am vazut ca un asemenea obiect inglobeaza toate regulile artei si vietatilor care traiesc in apa, toate legile luminii si toata rabdarea din lume. O ora sau doua sint necesare confectionarii unei muste, caci pregatesti sertizorul, firul (forfagul plutitor sau scufundator) si tipetul, lipiciul, resturi de pene sau par de animale (care dau combinatia de culoare) si cirligele. Firul (opac, transparent sau translucid, plutitor sau scufundator) si cirligele sint clasificate dupa o adevarata standardizare, in functie de specia de peste si greutatea lui, dar si de conditiile de apa: lac, riu involburat sau mai linistit. Mai mult: ce fel de miscare vrei sa aiba musca in apa… Ce mai! Inspiratia si indeminarea isi dau mina, ca intr-un final sa vezi ca fiecare muscar se mindreste cu “carnetul lui” in care, prinse frumos, piese sobre sau colorate au tinuta si mindria celor mai pretioase colectii. Cind veti descoperi dvs. insiva aceste muste, veti observa desigur si va veti mira cite din personalitatile pe care le cunoasteti (de ex. Riopelle in Quebec) au fost sau sint pescari muscari. In colectie mai exista undite si mulinete “smechere” si cosuri si mincioguri, dar si jurnale de pescari inraiti sau contaminati de natura atit de mult incit au uitat de unelte si peste admirind tot ce este pe malul apei, devenind prin scrierile lor primii ornitologi sau botanisti ai frumoasei provincii. Cind muzeul si-a format o fundatie care sa ii sprijine activitatile si manifestarile, nu este de mirare ca aceasta a fost botezata cu numele unui doctor, mare pescarmuscar, Napoléon Alexandre Comeau (1848-1923). Numele lui este asociat riului Godbout, al carui gardian oficial a fost. Nascut pe Ilets Jérémie, in apropierea paminturilor populatiei de montanezi si naskapis, Comeau a fost medic autodidact, a adus pe lume peste 300 de copii, a vorbit limbile autohtonilor, a fost primul care a utilizat telegraful in zona Cote Nord, a fost fotograf si scriitor, cu articole in National Geografic Magazine inca din 1909, cind a semnat si cartea “Life and sport on the North Shore of the lower St. Lawrence and Gulf”. Numindusi fundatia “NapoléonAlexandre Comeau”, Muzeul Pescuitului la musca din Montreal, certificat abia in 2006, a vrut sa omagieze acest personaj al vietii sociale canadiene, preocupat de binele naturii si oamenilor. Recent(21 aprilie 2012), Muzeul pescuitului la musca din Montreal a primit cea mai inalta distinctie pentru educatie acordata de Federatia Somonului din Atlantic (FQSA), “Le Salar JeanPaul Dubé” pentru ideile si activitatile puse in practica in domeniul pescuitului, si pentru popularizarea pescuitului la musca traditional pentru prinderea somonului pe aceste plaiuri canadiene. Cum deschiderea sezonului de pescuit la somon incepe la 1 iunie, poate ca nu este rau sa dati o tura, profitind de Ziua Muzeelor, si la cel pe care vi l-am propus in rindurile de mai sus. Poate gasiti ceva ce n-ati stiut in ale pescuitului… Fir intins!

LAETITIA MILITARU

Cititi restul articolelor despre cultura canadiana in arhiva sectiunii CULTURA CANADIANA a publicatiei ZigZag Roman-Canadian!

Patima bunicului si frumoasele coincidente… In urma cu citiva ani, eram pentru prima data la St-Hilaire si o documentare de citeva zile ma adusese fata in fata cu atitia oameni pe placul meu ca mi se parea ca nu numai rubrica, dar nici ziarul intreg nu ar fi de ajuns sa ii prezint pe toti. Toti o ameni de cultura, dar mai presus, daca ii intilnesti la St-Hilaire este pentru ca iubesc la unison natura, fara nici o exceptie. Atunci aflasem ca Marcel Leboeuf cumparase Correlieu, domeniul pictorului Ozias Leduc, dar ramasesem foarte mirata cind, in loc sa ma gasesc in fata unui ’muzeu’, eram in fata unor rinduri de vita de vie pe spaliere – mai mare dragul! Intilnirea de la Maison Amerindienne, nu degeba gazduita de municipalitatea St. Hilaire (unde s-a descoperit un vechi loc de cult al populatiei amerindiene), a avut loc in duminica de 22 aprilie si a fost inchinata (ca toate actiunile internationale din acea zi) naturii si pamintului ce ne suporta existenta. Aceasta a fost intilnirea ce avea sa ma puna fata in fata nu cu actorul, ci cu conferentiarul Marcel Leboeuf. Despre ce vorbeste in conferintele sale? Despre pasiunile bunicului sau in legatura cu NATURA si energiile pe care ti le dau toate actiunile pe care le intreprinzi in simbioza cu ea. Natura intareste, motiveaza, protejeaza, inspira si echilibreaza! Stiam asta de cind, cu rucsacul in spate in vacantele de scolarita, bateam Apusenii. Nu rareori intilneam si alti oameni, de-ai locului sau drumeti ca noi, care se porneau la ’’vorba asezata’’ si ’sfaturi cu cap’. Cu cit ma apropiam de majorat, cu atit am observat ca oamenii care iubesc natura si fac multe drumetii au si usurinta comunicarii, sint ’’cu picioarele pe pamint’’’, restul sint fricosi, fara repere si adeseori prada dezolarii. Nascut in 1954, Marcel Leboeuf a copilarit in vechiul Lévis pina la 14 ani, perioada in care a descoperit nuanta de ritual teatral a slujbelor duminicale la care participa ca ajutor al preotului (enfant de chœur). Atunci a realizat prima oara ce importanta are faptul de a te gasi in fata unui public. Dupa ce a absolvit cursurile Scolii Nationale de Teatru, a jucat pe scena cu o placere de nedescris, dar a fost distribuit si in numeroase tele-seriale, printre care Virginie (rolul directorului Michel Rivest 1996-2010), Watatatow (Jean-Yves Leclerc, 2001-2003), René Lévesque (1994), Chop Suey (1986-1994, Jean CÔté), Coup de Chance (1991), Minibus (1983-1988), L”Argent fait le bonheur (1985-1987), Les Moineau et les Pinson (1982-1985). Ei, si ca sa il reperati si mai bine, va reamintesc ca in luminile rampei, la Teatrul Rideau Vert, a evoluat anul trecut in Juste pour Rire, in Les fourberies de Scapin (dupa Jean-Baptiste Poquelin), altfel spus Molière, a jucat rolul lui Géronte, dupa ce ani multi inainte, cind era cel mai tinar din trupa, a jucat chiar rolul lui Scapin. Dar sint convinsa ca l-ati remarcat si in multe publicitati, in cele mai recente aparind cu fiica sa, Laurence Leboeuf, actrita si ea. Daca stai de vorba cu Marcel Leboeuf, afli ca viata lui se imparte in inainte si dupa 2000. – De ce aceasta impartire? – Imaginati-va, pentru mine, ca actor, telefonul n-a sunat 11 luni! Si atunci am concluzionat ca publicul nu ma mai iubeste si ca nici o alta iubire nu mi se cuvenea din moment ce femeia care fusese sotia mea m-a parasit, fara sa se uite inapoi. Apoi, tot in anul 2000, s-a imbolnavit un prieten (cancer) care mi-a spus sa fac drumul la Compostelle, pentru ca sint sanatos -numai sufletul era suferind. Si chiar l-am facut, insotit numai de un baston special sculptat de catre Mario Grenier. Bastonul este sculptat in lemn de cires, avind capul in forma de glob pamintesc, simbolizind Terra. Are trei fatete, doua mi se par cele mai semnificative: caci una este decorata cu masti, simbolizind omul de teatru care sint, si o alta cu scoici radiale (de la cochilia lui Saint-Jacques) care sint si simbolul Pelerinajului de la Compostelle. Mai este o parte care pentru mine este foarte semnificativa, cea alcatuita in intregime din ambra reprezentind rasina de brad, care imi aminteste de bunicul meu, mai ales de faptul ca bunicul era acela care imi dadea sa maninc rasina de brad, pe care o mestecam ca pe o guma. Si azi imi cumpar de la magazine specializate, caci contine vitamina C. Ei, in acest pelerinaj m-am descoperit pe mine raportat la ceilalti oameni, pelerini din toata lumea, altii decit cei ce fusesera ’’publicul meu’’. Cu alte cuvinte, am fost obligat sa comunic pe alte frecvente, lucruri mai umane. La sfirsit, cind ti se acorda certificatul de pelerin, scris in latina (caci pelerinajul se face de peste 1000 de ani), am rasucit pergamentul, l-am pus in sac si ajuns acasa l-am pus pe perete. Abia dupa citiva ani, intr-o noapte, cind primul meu baiat, Emmanuel, nu vroia sa doarma si ma plimbam prin casa cu el, am observat ca certificatul meu de pelerin purta nu numele de Marcel Leboeuf, ci Emmanuel Leboeuf. Uimirea si fericirea mi-au fost mari. Copilul imi fusese destinat inca de la pelerinaj. Am considerat ca aceasta minunata coincidenta a fost semnul cel mai evident al iubirii divine. Mi-am adus aminte atunci ca bunicul ma lua cu el in padure, caci era proprietar de paduri intinse, si nu facea altceva decit sa ma puna sa observ. Se purta cu padurea lui ca un “gradinar”, o curata intr-un loc, mai planta intr-altul. Intelegea cind un arbore este bolnav, le vorbea brazilor ca celor mai buni prieteni. Asculta padurea cu tot suflul ei si fiecare adiere ii aducea vesti: de la izvor, de pe coline, din sus, din vale, din faget, din carpinet si din bradet. Mie imi spunea doar rezultatul. Cind taia un trunchi, gasea loc sa planteze altul. La 29 de ani, m-am trezit proprietarul acestei paduri. Toti ceilalti erau rupti de natura si gaseau util sa vinda padurea si, desi viata mea de actor ma tinea lipit de mediul citadin, gaseam momente “sa pornesc la drumetie cu bunicul meu”. Trecuse demult dincolo, nu mai erau decit amintirile de la el. Intr-o zi m-am intors in padure si am gasit rasina de brad. Am taiat-o de pe trunchi si am inceput sa o mestec… Ca o magie, bunicul era cu mine! Si atunci am inceput sa vad carora dintre copaci nu le mergea bine, unde trebuia rarit bradetul, unde ar fi trebuit sa plantez un stejar, sau mai bine un fag. Cind m-am intors acasa eram sigur ca nu ma voi desparti niciodata de padure. Iar dintr-o data mi-au venit niste idei, care spuse familiei au “dat de gindit”. Azi, fiica mea este cea care incepe sa priceapa limbajul padurii si al naturii. – Ati delasat oarecum scena si ecranul? – Deloc! E drept ca dincolo de scenele din Montreal si imprejurimi am fost proprietarul unui teatru de vara la Kingsey Falls (impreuna cu Normand Chouinard) vreo 15 ani. Jucam fara pauza. Poate ca la un moment dat se si vedea oboseala si eu credeam ca nu ma mai iubeste publicul. Dar legatura mea cu natura m-a ajutat sa “dau o clipa inapoi”, sa ma reenergizez si apoi sa pot vedea ca dincolo de scena mai exista oamenii, cei de linga tine, cei care asteapta o “altfel de comunicare”, ca exista si alte feluri de proiecte, nu numai rolurile in teatru. Asa am intrat in legatura cu o echipa de cercetatori din industria forestiera si pe domeniul Manastirii St-Benoit-du-Lac am demonstrat ce era de demonstrat: ca plantatiile de padure facute intelept aduc beneficii multiple (si de mediu, adica de purificare si peisaj, dar si economice). Asa am cumparat livada lui Ozias Leduc si am transformat-o intr-o vita-de-vie pe spaliere (sub muntele St-Hilaire, in mare cotitura a drumului ce poarta numele pictorului), o minipodgorie al carui rod se va vedea in toamna lui 2012 (n.a – Marcel Leboeuf a si ales numele aperitivului pe care il va produce, dar nu il spune nimanui, inca!) – Acum inteleg de unde vin toate energiile pe care le degajati cind in conferinte indemnati auditoriul sa faca drumetii, plimbari cotidiene, sa iasa in natura, sa faca gesturi simple dar intotdeauna in legatura cu plantele. – Este adevarat ca totul vine din legatura mea cu pamintul. De la bunicul meu am invatat sa intru in padure ca intr-o biserica. Chiar daca am si eu citeva superstitii simpatice -precum firul de ’cupru galben’ sau semnul facut de Creator in momentul in care in salonul funerar eram numai eu la capatiul bunicului, nu sint habotnic, dar nu pot contesta niste minunate coincidente! Cel mai mare adevar este ca drumetia prin padure ma duce intr-o stare de deschidere, relaxare si inspiratie, incit ideile care imi vin par scrise de o o mina divina. Si Marcel Leboeuf crede in divin si in manifestarea lui aici, pe Pamint. Ziua de 22 aprilie a inchinat-o memoriei acelei persoane care i-a transmis finetea observatiei, dragostea de tot ce avem mai sfint in aceasta viata: Pamintul cu haina sa verde si albastra sau colorata pe gustul fiecaruia dintre locuitorii sai.

LAETITIA MILITARU

Cititi restul articolelor despre cultura canadiana in arhiva sectiunii CULTURA CANADIANA a publicatiei ZigZag Roman-Canadian!