Una dintre vocile cele mai cunoscute ale comunitatii romanesti din Montreal este interpreta de muzica populara Mariana Ilutiu. Sa incepem cu o mini-prezentare, pentru aceia dintre cititorii nostri care stiu insa mai putine despre dvs. Deci, cine este cintareata de muzica populara Mariana Ilutiu? – Vin din Maramures, sau, mai precis, din Tara Chioarului. Judetul Maramures are patru zone folclorice -Tara Maramuresului, la nord de Gutin, Tara Lapusului, Tara Codrului (pe care o imparte cu jud. Satu Mare) si Tara Chioarului. Sint un om simplu care vine din acel colt de rai numit Tara Chioarului. M-am nascut ca sa cint nu pentru camera de filmat sau pentru flash-ul foto, ci pentru omul simplu, fata de care simt o imensa dragoste. Sper ca reciproca… – Care a fost parcursul dvs. artistic in Romania? – Am cintat in ansamblul artistic profesionist Tara Oasului din Satu Mare, cu care am avut numeroase turnee in tara si in strainatate. Am fost laureata a Festivalului national de romante “Crizantema de aur”, si vreau sa accentuez pe unicitatea acestui gen muzical romanesc, care nu are corespondenti directi nicaieri in lume, ci eventual o inrudire de gen verisor cu lied-ul german sau cu sansoneta franceza. – Cum a decurs parcursul dvs. artistic dupa stabilirea la Montreal? – La trei saptamini dupa ce am pus piciorul pe pamint canadian, romanii au aflat de prezenta mea aici si m-au invitat sa le cint, ceea ce am facut cu mare placere. Prima data am cintat la Ste-Adele, apoi la Montreal, in mai multe concerte. Am avut ocazia sa cint si pentru romanii din Ottawa, si pentru cei din Quebec, unde de altfel sint invitata in fiecare an, si sper sa nu ma opresc aici, pentru ca mie mi-e drag sa cint. – Stiu ca ati fost nu de mult in Romania, dupa cinci ani de absenta. Cum ati regasit tara natala dupa o atit de lunga absenta? – Am simtit-o foarte aproape si am simtit emotii pentru a caror descriere nu gasesc cuvinte. Am regasit acolo aceiasi oameni extraordinari si cu suflet mare pe care ii stiam. Am simtit, asa cum spune o frumoasa melodie, ca iarba verde de acasa/sa ma ratacesc in lume nu ma lasa… – Revenind la Montreal: cum este viata dvs. canadiana pe plan profesional? – In Romania am fost profesor de religie si consilier de orientare profesionala. Aici, in Canada, am inceput sa predau deja etica si cultura religioasa in sistemul de invatamint, si mai am de sustinut doua examene ca sa imi definitivez situatia din acest punct de vedere. Alaturi de familie, si cu sprijinul ei, voi reusi sa devin si aici ceea ce eram in Romania, adica profesor, pentru ca iubesc din tot sufletul copiii. – Ati adus vorba de familie si de copii, de aceea va intreb si despre fiica dvs. care dovedeste ca, artistic vorbind, aschia nu sare departe de trunchi. – Da, este vorba despre Cristina, fiica mea cea mare, care a studiat 12 ani pianul in Romania. Acum este studenta in anul IV la facultatea de muzica a Universitatii McGill si se pregateste sa faca o specializare pentru compozitie muzica de film. De fapt, are deja citeva compozitii de acest gen. Iubeste foarte mult muzica clasica si a facut cinste Romaniei in cadrul unor turnee intreprinse in Europa inca de cind avea 14 ani. Acum, numele Cristinei incepe sa fie cunoscut si in Canada, in domeniul muzicii clasice. Sper sa realizeze ceea ce isi doreste. Am incredere in ea, macar pentru faptul ca este pe jumatate maramureseanca si asta ii da determinarea proprie acelor oameni care nu se lasa pina nu izbutesc sa realizeze ceea ce si-au pus in gind. – Viitoarele proiecte ale artistul Mariana Ilutiu? – Alaturi de oameni care iubesc romanta ma aflu in pregatirea unui concert de romante la Montreal. Este vorba despre un proiect guvernamental, prin care incercam sa promovam acest gen unic in lume, care este numai al nostru si pe care vrem sa-l facem cunoscut publicului montrealez si din toata Canada. – Intr-o discutie anterioara v-am intrebat daca ati fi de acord sa sustineti, in decembrie, un concert de colinde pentru romanii din Montreal, si v-ati aratat de acord. Credeti ca am putea pune in practica aceasta frumoasa amenintare? – De ce nu? Dumnezeu mi-a dat acest dar care este glasul, pe care nu vreau sa-l tin in cufar, ci imi place sa-l daruiesc celor din jurul meu. Cintind ma incarc cu emotiile romanilor care ma asculta. Sint gata oricind sa cint muzica populara, cintece de petrecere, romante si, bineinteles, colinzi, cu care practic as urma drumul deschis in Canada de Stefan Hrusca, un adevarat ambasador al colindelor maramuresene. – Aveti un fel anume de a va sustine spectacolele, reusind sa captivati publicul cum nu multi artisti o fac. De multe ori v-am vazut coborind de pe scena in mijlocul publicului. De ce? – V-am spus ca sint un cintaret simplu, si uneori chiar cint desculta. Cindva, niste spectatori din Quebec se mirau de ce cint desculta, presupunind chiar ca nu am bani de pantofi. De fapt, adevarul e ca eu vin din timpul cind se purtau opinci sau se cinta descult. Dar scena ma “frige” la picioare, pentru ca talpile mele nu sint facute sa cinte pe scena. Iubesc atit de mult publicul, incit simt nevoia sa-i cint aproape de inima si de aceea cobor de pe scena intre spectatori. – Daca s-ar fi inventat ziare cu sonor, v-as fi invitat sa cintati pentru cititorii nostri o strofa care va place mult…

Cunoscuta formatia clujeana Nightlosers isi incepe turneul in Canada si SUA prin concertul de la Montreal, apoi comando-ul ardelenilor ataca Toronto si New York. Partener media al concertelor din Canada, publicatia ZigZag Roman-Canadian a realizat pentru cititorii sai un interviu cu Hanno Hoefe r, liderul trupei Nightlosers. – Cum a luat nastere formatia si cum v-ati ales numele Nightlosers? – Trupa a luat nastere la Cluj, prin ’94, cind un prieten comun ne-a adunat de prin oras sa cintam la un chef. La inceput nu s-a pus nici o secunda problema sa raminem impreuna, dar a urmat inca un chef, si inca unul, si inca unul… Numele nu stiu cum s-a lipit de noi, ne-a fost pus, pur si simplu. – Cum ati ajuns la stilul de muzica pe care il interpretati -un melanj de ritm & blues american cu folclor romanesc, folclor unguresc, sonoritati tiganesti etc? – Treptat. O parte din baieti aveau o vasta experienta de cintat la baluri, nunti, circiumi si ne-am gindit ca ar fi pacat sa n-o folosim. In definitiv, muzica populara e tot blues si blues-ul e tot muzica populara. – Care este, pe scurt, istoricul trupei (spectacole, discografie, turnee etc)? – Pai, in domeniul discografic avem pina acum trei albume scoase -”Sitting on Top of the World”, “Plum Brandy Blues” si, mai recent, ‘’Rhythm’n’Bulz”. Dintre turnee, va spun doar citeva care imi vin acum in minte: Coca Cola Super-Blues Festival (Bucuresti, 1995); The Sziget Island Festival (Budapest, 1995 si 1998); The Teacher’s Rhythm’n Blues tour (in 14 orase din Romania, 1998). In Europa de Vest am fost in diferite turnee in Olanda, Belgia, Norvegia, Anglia, Portugalia, Grecia, Italia, in unele tari de cite doua ori, iar aici peste Atlantic am “bifat” orasul american Washington. Spectacole tv am dat foarte multe, ar fi greu si poate incorect sa nominalizez doar citeva dintre ele. – Printre instrumentele la care cinta Nightlosers se afla si neobisnuita frunza, precum si mai putin cunoscuta washboard, o placa conceputa pentru spalatul hainelor… Cum de ati ajuns sa cintati la acest gen de instrumente? – Pai, frunza e un instrument popular romanesc, iar washboardul un instrument popular american. Asta-i tot. Nu le-am inventat noi nici pe unul nici pe celalalt, noi doar le-am utilizat pentru ca ni s-a parut ca se incadreaza in muzica pe care o interpretam noi. – Ce ne rezerva viitorul din partea formatiei Nightlosers (aparitii discografice, turnee in pregatire)? – Prima chestie ar fi un album nou, la care o sa incepem munca dupa ce ne intoarcem si despre care nu vreau sa spun acum prea multe lucruri. In rest, obisnuitele cintari, concerte, festivaluri si asa mai departe. – Referindu-ne la turneul din Canada si SUA, cu spectacole la Montreal, Toronto si New York: la ce va asteptati: experienta artistica pura sau la sansa de a cistiga bani multi? – Mai ales la prima varianta. N-am sarit balta ca sa ne imbogatim material, ci doar sa ne imbogatim experienta. Daca vrem sa ne imbogatim, stam acasa. – Ati facut vreodata play-back pe scena? – In 15 ani de vreo doua – trei ori, la TV, in unele emisiuni in care conditiile tehnice nu ne-au lasat posibilitatea de alegere. – Cum a fost cind ati cintat in penitenciar sau la intilnirile motociclistilor? – La penitenciar a fost o experienta interesanta, desi baietii din sala au fost atent selectionati si n-au fost lasati sa se desfasoare. Era o experienta inedita, asa ca erau si cam timorati, ca si noi dealtfel. La motociclisti am cintat de nenumarate ori si e cel mai bun public. – Aveti studii de arta cinematografica si chiar aveti citeva realizari filmografice cu care ati participat la diverse festivaluri de profil, de unde v-ati intors, nu o data, cu premii. Ce va atrage mai mult: activitatea filmografica sau cea muzicala? – Amindoua in mod egal. Cind stau prea mult prin turnee, ma incearca regretul ca neglijez filmul si invers. – In componenta formatiei sint diferite etnii, este deci un grup multietnic ce interpreteaza un melanj muzical format din ritm & blues, folclor romanesc, folclor unguresc, sint si sonoritati muzicale tiganesti etc. Un multiculturalism artistic grefat pe o componenta multietnica. Perfect pentru Canada si in special pentru Quebec. Va bate gindul sa ramineti si sa va continuati cariera aici? – Nu prea. Avem o viata, cum o fi ea, in Romania.

CRISTINA SOFRONIE si ADRIAN ARDELEAN

Numit, cu o inspiratie de zile mari, ambasadorul muzical al Romaniei in Canada, tenorul Corneliu Montano (Munteanu –n.a.) este, asa cum titra recent publicatia Zigzag Roman-Canadian, Le coeur qui chante… a la roumaine in Canada. Mai exact, tinarul tenor Corneliu Montano -primul artist de origine romana care a scos un CD in Canada (2004)- sustine acum in Quebec un amplu turneu cu spectacolul Le coeur qui chante, in care, jucand chiar rolul lui Luis Mariano, interpreteaza nu mai putin de 28 de arii ale celebrului tenor. Pentru determinarea cu care a inceput sa studieze canto la virsta adolescentei pentru a-si urma visul de a deveni tenor, soarta a fost cu el la fel de darnica precum ursitoarele, Corneliu Montano avind deja un palmares impresionant. De la an la an, tinarul tenor canadian de origine romana demonstreaza calitatile unui artist complex. Despre momentele de inceput si inversunarea lui de a demonstra parintilor ca trebuie sa urmeze calea artelor, despre pericolul real de a-si pierde vocea, despre munca titanica depusa pentru invingerea acestei primejdii si despre succesele obtinute il vom lasa pe Corneliu sa ne povesteasca. Vitrina cu trofeele adunate de acest tinar te copleseste, fiind imposibil sa nu incerci sa socotesti cite mii de ore de munca se afla in spatele a numai citiva ani scursi de la inceperea lectiilor de canto! Dar lovitura de gratie ti-o da personalitatea tinarului: tenacitatea profesionala este dublata de o modestie rar intilnita, de candoare si umor. Simti ca acest al doilea cufar de zestre al lui Corneliu tine sub sapte lacate educatia primita si ca nici un viitor succes nu va putea atinge aceasta bogatie. Si intelegi de ce pe Corneliu il iubeste Ingerul de Lumina al Muzicii care, de cate ori isi ia zborul spre public, ii poarta vocea in dezinvolte arabescuri spre sufletele oamenilor. Oarecum, exista o asemanare intre Corneliu Montano si Costel Busuioc, in sensul ca amandoi romanii au primit recunoasterea an strainatate, in cadul unor concursuri: Costel Busoioc a castigat acum cateva zile marea finala a competitiei Hijos de Babel, iar Corneliu a fost ales in 2000 finalist al celei de a treia editii a temutului concurs American Idol unde, din peste 20.000 de concurenti faimosii zbiri din juriu au selectionat numai 50. Corneliu a fost atunci elogiat pentru vocea sa dar, dupa cum a marturisit in interviul acordat publicatiei ZigZag Roman-Canadian, mi-au spus ca am o voce frumoasa, o prezenta scenica foarte buna, numai ca…muzica pe care o interpretez era, atunci, prea clasica pentru ce gen de spectacol doreau ei sa faca. Probabil ca nu vroiau sa riste cu alt stil, cu altceva decat hiphop si pop. In noiembrie 2004 a fost finalistul unui concurs organizat la Montreal (Canada), Star Academy, similar American Idol din SUA. In primul spectacol, din 14 februarie 2004, publicul m-a ales sa ramin. Am ramas si totul a decurs foarte bine, am fost unul din cei patru finalisti. Cei de la Star Academy nu prea stiau ce sa faca cu mine, ce muzica o sa cint daca ramin in emisiunea-concurs, asa ca in fiecare saptamina ei ma puneau la balotaj…si publicul ma tot alegea! Dupa emisiune am plecat in turneu Star Academy. Apoi am fost primul cautat de producatorii de discuri! Albumul Corneliu Montano a fost lansat in noiembrie 2004 si producatorii au investit enorm, mai mult decat in orice alt disc pe care il produsesera in Québec! Iar calitatea fiecarei munci depuse de cei care au contribuit la album este impecabila, rezultatul vorbeste de la sine: peste 40.000 de discuri vandute. In Québec este aproape un Disc de Aur. Datorita parintilor am ajuns unde sint in ziua de azi. Orice debut este foarte greu. Si eu am trecut prin momente dificile cand am ajuns an Canada, an 1992. Nu cunosteam mai pe nimeni… De fapt, prima data cand am pasit an Canada a fost an 1991; eram cu tatal meu, care venise cu o delegatie a TAROM, institutie la care era directorul centrului de calcul. Delegatia a fost de trei saptamani, la Montréal, si a fost extraordinar! Iar mamei mele i-a placut foarte foarte mult acest oras, astfel incat an 1992 am decis sa venim in Canada. Primii pasi…Am locuit 6 ani an Québec, pina in 1997, cind tata a primit un post in SUA, in New Jersey. Pentru mine a fost mai usoara acomodarea, pentru ca aveam doar 6 ani. Dar pentru parinti a fost mai dificil, stie fiecare cum este cind te afli antr-un loc nou: chichitele unei limbi straine, alte obiceiuri, altfel de viata sociala…Dar am avut avantajul ca parintii au fost mereu pozitivi, au avut un moral foarte bun. Datorita lor am si ajuns unde sint an ziua de azi! Apoi, in 1997, cind am ajuns in SUA, am luat-o iar de la capat cu limba, noi obiceiuri, viata sociala… Am stat an Prinston, un oras foarte dragut, dar stiti cum este cand locuiesti in partea linistita a orasului: viata este un pic mai dificila, pentru ca oamenii nu sint obisnuiti cu imigrantii, cu obiceiurile lor. Asa ca a trebuit sa o luam de la inceput si sa ne acomodam. In SUA am inceput liceul si mie mi-a fost mai usor sa ma acomodez. Asa cum ii este oricarui licean, se acomodeaza repede! “Cred in destin, nimic nu este intimplator!” Sa va spun sincer, dupa toate peripetiile prin care am trecut pana acum, eu cred foarte mult in destin. Cred ca totul se intampla pentru un anumit motiv. Muzica mi-a placut dintotdeauna, dar inca nu cintasem temeinic pina sa ajung in SUA, facusem parte doar pentru un an din corul Radio-Televiziunii Romane. Cind am ajuns in America am intrat in corul liceului si, desi nu aveam atunci o educatie vocala, vocea mea a placut profesorului de muzica, asa ca a inceput sa ma promoveze in diferite competitii locale. Si in 1997 am participat la o auditie locala pentru Festivalul de Arta al Tinerilor din New Jersey. Din juriu facea parte Richard Di Renzi, cu care am luat cursuri de canto. El mi-a format inceputul carierei si este un idol pentru mine; a fost un mare tenor, cu o bogata cariera internationala si discipol al binecunoscutului tenor Franco Corelli. Prima dovada pentru parinti a fost aprecierea aratata de tenorul Ionel Voineag. Am inceput lectiile cu Di Rezi in debutul anului 1998. Recunosc, a fost un pic dificil pentru mine cind aveam vreo 15 ani, deoarece parintii isi doreau sa am o stabilitate financiara, sociala, iar in arte…nu prea exista aceasta siguranta. Asa ca a trebuit sa trec prin diferite etape in care sa le demonstrez ca iubesc cu adevarat muzica si ca am talent. La citeva luni de la inceperea cursurilor cu profesorul Di Renzi a venit vacanta si parintii m-au trimis an Romania. Si am avut sansa sa pot da o auditie cu Ionel Voineag, tenor foarte apreciat si director al Catedrei de canto de la Conservator. Desi avusesem doar 3-4 luni de lectii de canto luate cu Richard Di Renzi, profesorul Ionel Voineag a fost foarte impresionat de vocea mea si a insistat mult ca, atunci cind termin liceul in SUA, sa ma duc sa urmez Conservatorul in Romania. Aprecierea aratata de catre indragitul tenor Ionel Voineag a constituit pentru parintii mei prima dovada ca am talent. Intors an SUA am continuat pe indelete studiul cu Di Renzi si am avut marea sansa ca el m-a luat foarte in serios, dar in acelasi timp a avut mare grija sa nu-mi dezvolt nici un fel de ticuri vocale –care pot aparea atunci cand incepi o cariera muzicala. Am continuat cursurile cu Di Renzi pe tot parcursul liceului. Intre timp fusesem si in Spania, unde cunoscusem mai multi profesori renumiti si incepusem sa-mi fac o idee despre tehnica vocala, belcanto. Despre cum era sa-si piarda vocea… In 2000 am avut auditiile la facultati si am fost admis la Scoala de muzica din Eastman (Rochester, NY), care este cotata ca fiind cea mai buna universitate de muzica din SUA. Si am fost acceptat si la Scoala de muzica din Manhattan si la “Purchase Conservatory” din SUNY (universitatea de stat din New York). Faptul ca am fost acceptat la Purchase Conservatory cu o bursa de 30.000 USD/an, ceea ce acoperea complet costurile anuale, a fost o onore pentru mine, deoarece au fost numai 10 locuri…si auditii din toata lumea. Un tenor de acolo m-a convins sa ma duc la ei spunindu-mi ca au tehnica italiana, ca sint foarte buni… Dupa cum se stie, este foarte important ca atunci cind esti tanar sa nu incurci diferitele tehnici. Si m-am dus la ei…A fost probabil cea mai mare greseala pe care am facut-o, pentru ca mi-au distrus vocea aproape complet intr-un an de zile…Am studiat cu Bonnie Hamilton si Jack Trussel, tenor de renume international. El a avut o tehnica foarte dura, germana, ce aproape ca imi distrusese vocea, dupa un an aveam probleme majore. Bineinteles ca am plecat de la facultate si mi-a luat apoi inca un an de zile sa ma refec, sub indrumarea lui Richard Di Renzi. Era deja anul 2002. In perioada in care am frecventat “Purchase Conservatory” am fost in Italia, unde am studiat citeva luni cu Marta Ciccone la Conservatorul din Mantova. Apoi am cunoscut-o pe marea soprana de origine romana Virginia Zeani cu care am luat cursuri de canto, dar mai ales am inceput o prietenie foarte frumoasa cu domnia sa, care imi urmareste cariera si acum. American Idol, Star Academy, Bill Riley, Richard Clayderman… La American Idol (2002) am dat diferite auditii si am fost retinut ca finalist printre cei din New York. Din peste 20.000 de persoane au retinut 50 si am fost ales pentru o auditie la Hollywood. I-am intalnit pe faimosii din juriu, dar trebuie sa marturisesc ca au fost foarte draguti cu mine, dupa auditie s-au ridicat in picioare si m-au aplaudat; mi-au spus ca am o voce frumoasa, o prezenta scenica foarte buna, numai ca…muzica pe care o interpretez era atunci prea clasica pentru ce gen de spectacol doreau ei sa faca. Probabil ca nu vroiau sa riste cu alt stil, cu altceva decit hiphop si pop. Mi se pare ca apoi, la cea de a patra editie a emisiunii American Idol, au introdus si interpreti de muzica clasico-pop. Dar pentru mine a fost o experienta foarte frumoasa, a fost prima aparitie la TV in SUA. Dupa acest episod cu American Idol am inceput unele tatonari cu diversi producatori din New York -prin intermediul profesorului meu Di Renzi, care a lucrat mult timp si a predat impreuna cu profesorul lui Celine Dion, Bill Riley. Mi s-a oferit posibilitatea sa inregistrez un demo la cel mai mare studiou din New York, Soundtrack Productions. Ca o mica paranteza, ca sa vedeti de ce cred ca totul se leaga, ca nimic nu este intamplator, amintesc de intalnirea cu marele Luciano Pavarotti. In octombrie 2003 dl. Pavarotti avea un spectacol an New Jersey pentru promovarea albumului sau, Ti Adoro. Iar unul dintre producatorii de la Ti Adoro -si care scrisese doua dintre melodiile pe care eu le-am pus pe demo-ul facut cu Bill Riley- a scris si pentru albumul dlui Pavarotti si una dintre piesele de pe albumul meu. Prin intermediul unor persoane care s-au ocupat de spectacol si de promovare am reusit sa-l cunosc pe marele Luciano Pavarotti. Nu cred ca stiu multi, dar atunci a sustinut spectacolul desi nu se simtea foarte bine. Si totusi ne-am intalnit, i-am dat un demo de-al meu, a ascultat si a fost incantat: mi-a spus ca am un mare potential, mi-a urat noroc si sa am forta sa muncesc pe drumul pe care am pornit. Revenind: am trimis demo-ul inclusiv lui Celine Dion si fratelui ei din Québec. Dupa trimitea acelui demo, s-a aratat interesata compania DiscArtist si m-a contactat si o companie de muzica clasica din Québec, Production 21. Atunci eram in SUA cu un contract si, sincer sa fiu, nu am fost prea incantat de clauzele contractuale propuse de noua oferta, asa ca nu am semnat nimic. Asa a fost destinul, sa nu semnez. Pentru ca la un an dupa aceea a venit concursul Star Academy. La acest concurs am ajuns datorita mamei mele. Deci, nu semnasem acele contracte si imi vedeam de studiu mai departe, cu Richard Di Renzi. Si, intr-o zi, mama -care primeste saptamanal in SUA revistele din Québec- a venit si mi-a spus ca a inceput sa se produca un nou spectacol, Star Academy, in genul spectacolului American Idol, iar auditiile incep in curind. Nu am vrut sa vin sa dau auditiile, dar mama a tot tras de mine si m-a convins. Auditiile se faceau la Montréal, in trei zile diferite: miercuri, joi si vineri. Am ajuns la Montréal marti, m-am dus la auditii miercuri, dar mi-au spus ca nu mai era loc, ca trebuie sa revin joi. Si am vrut sa plec inapoi an SUA, dar tot mama a insistat sa stau si…am fost ales. In primul spectacol, din 14 februarie 2004, publicul m-a ales sa ramin. Am ramas si totul a decurs foarte bine, am fost unul dintre cei patru finalisti. Cei de la Star Academy nu prea stiau ce sa faca cu mine, ce muzica o sa cint daca ramin in emisiunea-concurs, asa ca in fiecare saptamina ei ma puneau la balotaj…si publicul ma tot alegea! Dupa emisiune am plecat in turneu Star Academy. Apoi am fost primul cautat de producatorii de discuri! Albumul Corneliu Montano a fost lansat an noiembrie 2004 si producatorii au investit enorm, mai mult decat in orice alt disc pe care al produsesera in Québec! Iar calitatea fiecarei munci depuse de cei care au contribuit la album este impecabila, rezultatul vorbeste de la sine: peste 40.000 de discuri vindute. In Québec este aproape un Disc de Aur. De atunci am mai dat spectacole in Québec. In spatele spectacolului lui Richard Clayderman se afla o poveste tare draguta: in Academie cintam in permanenta Ballade for Adeline…Pina i-am scos pe toti din sarite si m-au pus s-o interpretez chiar in emisiunea Star Academy si sa promit ca nu o s-o mai cint niciodata. Iar dupa ce am iesit din Academie producatorii spectacolului lui Richard Cayderman m-au intrebat daca nu as fi interesat sa cant in prima parte a spectacolului din turneul in Canada ( 2005), in Toronto, orasul Québec si Montréal (la Place des Arts). Bineintelesc ca am acceptat cu draga inima! A fost un mare succes! In Toronto, inainte de acest turneu, avusesem sansa sa cint pentru Gala Artistilor, Compozitorilor si Interpretilor din Canada (televizata si transmisa in direct si de posturile nationale de radio canadiene –n.r.), iar revederea cu publicul de acolo mi-a prilejuit mari bucurii! Atunci mi s-a incredintat marea onoare de a cinta inmnul national, Ô Canada! La Festivalul de vara din Québec am avut sansa sa impart scena cu Helmut Lotti si Gino Quillico, un alt idol, am cintat cu Nathalie Choquette… Am avut imensa bucurie de a ma afla in spectacol la Carnegie Hall, alaturi de soprana Patricia Danzig si tenorii Luis Emilio Cabrera si Florin Ormenisan. Pe Patricia Danzig o cunosc din liceu, a incercat sa ma ajute foarte mult cu burse, prin domnia sa am cunoscut-o pe marea soprana romanca Virginia Zeani. Patricia Danzing a organizat multe festivitati si in Romania si a ajutat foarte mult artistii romani chiar si pe vremea comunismului incerca sa-i ajute sa iasa din tara sa cinte… Sincer, toate aceste experiente si emotii mi-au prins foarte bine! Am avut multe sanse si bucurii… Biografie pe scurt: – Corneliu Montano s-a nascut la 19 aprilie 1983. – Lectii de canto cu: Richard Di Renzi, Ionel Voineag, Martha Cicogna, Virginia Zeani, Jack Trussel, Bonnie Hamilton. – A urcat pe scena alaturi de: Patricia Danzig si tenorii Luis Emilio Cabrera si Florin Ormenisan, Nathalie Choquette, Helmut Lotti, Gino Quilico, Printul romantismului-Richard Cayderman. – A cintat in: Romeo si Julieta, Traviata(rolul lui Alfredo), Tosca, Amahl and the Night Visitors (tenor solist), La Boheme(cu New Jersy’s La boheme Opera Company), New Jersey all State chorus, si a fost invitat ca prim tenor la turneul european al “USA National Honor Band and Chorus”. – Finalist al concursurilor Star Academy, American Idol si Star Search; a cistigat concursul New Jersey State Fine Arts; locul trei la concursul Anna B. Stokes; premiul de incurajare al New Jersey Alliance of Performing Arts; participat la emisiunile (zilnice) Extra si Access Hollywood de la NBC. – Albumul Corneliu Montano s-a vindut an peste 40.000 de exemplare in Québec. – Proiect 2008: un spectacol in cadrul festivitatilor la care vor participa si Céline Dion, Placido Domingo etc, cu ocazia manifestarilor prilejuite de aniversarea a 400 de ani de existenta a orasului Quebec.

CRISTINA SOFRONIE

Nicolae-Alexandru Nicorovici, cercetator la School of Physics, The University of Sydney, a perfectionat teoria materialelor compozite aratind teoretic posibilitatea obtinerii invizibilitatii unui obiect. Absolvent (in 1967) al Facultatii de Fizica din cadrul Universitatii Bucuresti, cu un doctorat i n fizica obtinut la Institutul de Fizica Atomica din Bucuresti, Nicolae-Alexandru lucreaza din 1991 in Australia. Romanul este cercetator asociat al profesorului Ross McPhedran -specialist in teoria retelelor de difractie si a materialelor- precum si colaborator al profesorului Lindsay Botten –de la Departamentul Mathematical Sciences, University of Tehnology din Sydney. Rezultatele cercetarilor facute de Nicolae-Alexandru Nicorovici si Graeme Milton (de la Universitatea din Utah) sint fascinate! Este vorba despre ceea ce mass-media internationala nu a ezitat sa titreze ca fiind realizarea visului lui H.G.Wells – omul invizibil. Pentru construirea dispozitivului ce produce invizibilitate sint necesare materiale cu proprietati optice speciale, concepute in 1968 de fizicianul rus Victor Veselago (membru al Academiei de Stiinte din Moscova). Fanteziile matematice ale rusului au ramas in umbra pina acum sase ani cind, folosind ideile lansate de John Pendry si colaboratorii sai de la Imperial College din Londra, grupul lui David Smith de la University of California din San Diego a creat prima „superlentila“. Nicolae-Alexandru Nicorovici si Graeme Milton au demonstrat matematic existenta unui fenomen nou in electromagnetism conform caruia obiectele din jurul unei superlentile pot deveni invizibile pentru ochi. Intr-un interviu acordat in exclusivitate publicatiei Zigzag Roman-Canadian, Nicolae-Alexandru Nicorovici ne-a dezvaluit citeva mici secrete ale acestei realizari. – Alaturi de dvs., specialisti din ce alte domenii au participat la aceasta realizare? – Numai fizicieni teoreticieni. Greu de precizat o specialitate. Eu am lucrat in domeniul fizicii particulelor elementare. Prof Ross McPhedran e cunoscut ca specialist in teoria retelelor de difractie si a materialelor compozite. Prof. Graeme Milton este, de asemenea, o autoritate in teoria materialelor compozite. -Cind anticipati ca veti putea transpune teoria in practica? – N-am nici o idee. Noi am demonstrat matematic existenta unui nou fenomen in electromagnetism, iar distanta in timp de la un rezultat de cercetare fundamentala pina la transpunerea lui in practica este relativ mare. -Prevedeti o prezentare a realizarii dvs. si in fata publicului larg? -Desi „superlentilele“ exista, cred ca trebuie proiectata o instalatie intreaga pentru a demonstra experimental existenta acestui nou fenomen. In functie de problemele tehnice care se pot ivi pe parcurs, cred va fi ceva complicat. Asa ca mai e „putin“ de asteptat. – Care ar fi aplicatiile inventiei dvs., tinind cont ca primele ginduri se indreapta catre o utlizare in scopuri militare? – Ar putea fi multe aplicatii si civile si militare, dar problema realizarii practice a unui astfel de dispozitiv n-a fost inca rezolvata. Sa vedem mai intii ceva rezultate experimentale. – Puteti sa ne descrieti dispozitivul care, teoretic deocamdata, ar putea face invizibil un om si cum functioneaza acest dispozitiv? – Lucrurile sint destul de complicate si implica calcule complicate, dar reduse la minim ar fi cam asa: fenomenul a carui existenta am demonstrat-o este de natura electromagnetica. Ochiul uman receptioneaza componenta electrica a luminii. Este ceea ce noi numim a vedea. De fapt vedem lumina reflectata de obiecte si culegem toate informatiile despre obiect. Mai mult, ca sa vedem un obiect avem nevoie de o sursa de lumina. Radiatia de la sursa este imprastiata si reflectata de obiect, iar in jurul obiectului respectiv cimpul electric generat de sursa e deformat. Noi am aratat ca un obiect din vecinatatea unei superlentile nu mai deformeaza cimpul electric in jurul sau…si devine invizibil. Bineinteles ca obiectul exista, dar cimpul electric al sursei de lumina si cimpul electric reflectat de superlentila se anuleaza reciproc intr-o anumita regiune din vecinatatea lentilei. In esenta, obiectul nu vede nici un cimp electric, deci nu mai reflecta nimic, si nu exista nici o metoda de masurare a cimpului electric incit un observator din afara sistemului sa detecteze prezenta obiectului. – Tehnica de realizare a omului invizibil ar produce modificari la nivel de substanta (molecular) sau este vorba numai de efecte optice complexe? – Nu, nu este vorba de nici o modificare la nivel de substanta, mai ales ca obiectul se gaseste intr-o zona speciala in ceea ce priveste cimpul electromagnetic. Daca asta are totusi implicatii asupra obiectului vom afla din datele experimentale.Oricum, e mai mult un efect optic. -Va putea fi detectat obiectul/omul invizibil de instrumente in infrarosu sau alte tipuri de aparate? – Demonstratia noastra se bazeaza pe proprietati ale cimpului electromagnetic in limita quasi-statica, adica in domeniul undelor lungi. Este foarte probabil ca rezultatele sa se schimbe pentru alte frecvente. Obiectul exista, asa ca orice observator care ajunge linga el poate sa-i simta prezenta. – Poate fi folosit dispozitivul si atunci cind obiectul/subiectul respectiv se afla in miscare? – Da, dar atita timp cit obiectul se afla in zona rezonanta linga superlentila sau, eventual, se misca odata cu superlentila (…) – Ca fost cercetator la Institutul de Fizica Atomica, cu diploma obtinuta in fizica nucleara, cit de greu v-a fost sa obtineti postul la Universitatea din Sydney, acolo unde va continuati munca de cercetare? – Am aflat printr-un prieten, care era deja in Sydney, ca s-a anuntat o pozitie de Research Associate la Universitatea din Sydney, am trimis documentele pe care le cereau si am fost acceptat. A fost o pozitie pentru trei ani, dar lucrarile au mers bine si s-a tot prelungit. Am inceput sa lucrez chiar din a doua zi de cind am venit in Australia. – Pentru a va putea urma visul ati avut si renuntari pe parcursul acestui drum? Ati fost vreodata la capatul puterilor, pe punctul de a spune Nu mai pot? – Mi-a placut fizica si in special fizica teoretica inca de cind eram in liceu. De obicei, cind ma ocup de calcule pot sa spun ca ma relaxez. Exceptii apar atunci cind trebuie sa le trec pe calculator pentru verificare si, desi calculatoarele au fost si ramin un hobby, sint momente cind am impresia ca nu le mai inteleg. Bineinteles ca eroarea respectiva in program imi apartine, dar in multe cazuri e atit de marunta, incit e greu de gasit. Renuntari…ceva in viata particulara, ca sa am mai mult timp pentru lucru. – Ati dovedit ca orice culme poate fi atinsa atunci cind exista abnegatie si multa munca. Ce i-ati sfatui pe romanii care, ca si dvs. acum 15 ani, iau viata de la capat intr-o alta tara decit cea in care s-au nascut? – Sint probleme multe in privinta asta. Eu am avut sansa sa vin direct sa lucrez. I-as sfatui in primul rind ca, in limita posibilitatilor, sa-si asigure un loc de munca. Altfel e destul de greu, desi am vazut romani care au venit aici si au facut treaba buna. Au reusit sa se angajeze, dar a trebuit sa insiste mult pina ce au gasit ceva de lucru, prima data. Pe urma toate au fost bune, chiar daca si-au schimbat locul de munca.

CRISTINA SOFRONIE  si Dr. ing. RAZVAN DUPLUAC