Cu putin inainte de deschiderea Salonului de carte de la Montreal, editura Marcel Broquet a scos pe etajerele librariilor volumul biografic “Soeur Angele”. Nu am scapat ocazia sa o regasesc pe Soeur Angele la intilnirea cu publicul Salonului, unde mi-a promis o ora din agenda ei atit de aglomerata. Am aflat ca Soeur Angele este nascuta de fapt in apropiere de Venetia (Italia), in satul Cavaso del Tombo, ca Angiola (Ginetta) Rizzardo, la 11 august 1938 (in noaptea de Sf.Laurentiu cind incep stelele cazatoare). A fost al saptelea copil (din noua) nascut in casa “Gustinilor”, cum erau cunoscuti in sat. Toata copilaria ei s-a derulat sub ocupatia germana si pe cind nu avea inca 10 ani deja era foarte constienta de miscarea de rezistenta a italienilor si, foarte curajoasa de mica, “accepta” rolul de “telefon fara fir”. La numai 12 ani, fetita-copil de razboi, mult mai matura decit cei de virsta ei, stia sa faca de mincare, precum oricare dintre femeile casei. “Daca la acesti ani nu esti capabil sa iti asumi responsabilitatile de oameni maturi, niciodata in viata nu ai sa poti sa o faci”, spune Soeur Angele. Dupa razboi, una din surorile sale s-a casatorit in Québec, la Montreal. Si la numai 17 ani tinara Gianetta a fost obligata sa isi decida soarta. Sora sa i-a propus, contra platii drumului cu vaporul pina la Montreal, sa vina sa o ajute la cresterea copiilor. Iar dorinta arzatoare a adolescentei era sa invete mai mult si in primul rind sa invete franceza in Elvetia (unul din bunici era tirolez). In acelasi timp, proprietarii cafenelei Bramezza sperau sa accepte sa ramina pe linga ei, ca fiica adoptiva si viitoare unica proprietara a cafenelei, parintii spunind ca mai aveau nevoie de ea. Indoieli dupa indoieli… Simpatica, imi povesteste rizind ca a trebuit “sa se lase in voia Domnului”, convinsa de altfel ca Maica Domnului o protejeaza dintotdeauna… Asa se face ca in 1955 Gianetta trece oceanul spre Montreal, cu gindul clar de a se darui ajutorului surorii sale. Iar in februarie 1956 a avut prima aparitie la Radio-Canada International. Impacata cu sine intotdeauna, si-a spus ca Dumnezeu nu o aduce fara scop intr-un loc si intr-un anume moment. Gianetta era tinara cind a avut o viziune din care a inteles ca nu e destinata casatoriei si ca dragostea ei vesnica nu poate fi decit Christos, pentru a putea impartasi toate calitatile primite de la divinitate cu cei care au nevoie. Ce aflase pina la acel moment era ca “Les Soeurs de Bon-Conseil” din Montreal era comunitatea de maicute care actionau in domeniul injustitiei familale, al ajutorarii imigrantilor si care organiza si alte actiuni de ordin social care ii conveneau tinerei, decisa sa urmeze studiile orientate spre a ajuta acesti oameni. De la depunerea juramintului de maicuta… La 8 septembrie 1960, Angiola Rzzardo pronunta juramintul de credinta si supunere acestui ordin religios, si si-a laut numele de “Soeur Angele”. Dar nu a purtat voalul negru prea multa vreme, caci o reforma a bisericii a permis maicutelor care aveau contacte exterioare manastirii (infirmiere, profesoare, asistente sociale) sa abordeze o tinuta modesta, dar moderna: costumul gri in doua piese, fara a fi obligate sa-si acopere parul. Noviciatul si l-a petrecut “la bucatarie”, desi nu asta dorea sa faca in cadrul congregatiei. Supusa multor injusitii, invidiei si discriminarii, a inteles repede ca nu toate fiintele care poarta voal sint niste ingeri. Dar s-a supus voii Domnului. … la prima femeie calificata “Maestru bucatar” din Quebec Complexul religios Dorchester, in care isi aveau sediul congregatia religioasa, este vindut unor particulari spreu a-l transforma in resedinta pentru persoane in virsta. Si cu aceasta ocazie, Soeur Angele a luat decizia de a-si completa “la timp plin” studiile in arta culinara, la Institutul de turism si hotelarie Quebec – ce acum se afla alaturi de mica Piata St.-Louis. Dincolo de perfectionarea in aceasta arta, studentii urmau si cursuri de planificare si gestiune a activitatii restaurantelor; dar institutia avea si o latura de “cercetare”, in care se experimentau retete noi. De la o “studenta diferita”, dupa parerea lui Antoine Samuelli, directorul ITHQ, prin rabdare si multa perseverenta Soeur Angele a deschis drumul unei noi profesii pentru femei in Quebec: aceea a Maestrului bucatar, fiind multa vreme singura femeie din Quebec cu studii superioare in domeniu. Cum a avut intotdeauna masura bunului simt si a umorului de clasa (si in suflet gustul pentru teatru), Soeur Angele a trecut barierele “asistentei tehnice TV” simtindu-se sigura pe retetele ei. Incet-incet, a impanat traditionale mincaruri din Quebec cu mirodeniile mediteraneene – este prima care a utilizat rozmarinul si vinetele in arta culinara din Quebec. Cum ITHQ i-a propus diverse participari, dupa terminarea studiilor a ramase ca si cadru didactic in scola. Dar “Expo “67” si deschiderea televiziunii spre emisiunile in direct au asigurat succesul de “star” a lui Soeur Angele: Allo Boubou, Fourchette d’or, le train de 5 heures, A votre santé, Les sept jours de Soeur Angele – sint numai citeva din emisiunile ce i-au atras popularitatea de acum, cind are 3 emisiuni televizate pe saptamina la diferite posturi de mare audienta. Timp de 10 ani a fost purtatoarea de cuvint a magazinelor alimentare METRO, unde a schimbat radical retetele semi-preparatelor. A publicat culegeri de retete si, mai mult ca orice, a devenit purtatoare de cuvint a bucatariei chebecheze in lume. Cercetarile ei au unit “la bucatarie” specialisti din Cuba, Thailanda, Australia, Japonia, America de Sud. A pregatit masa pentru mari evenimente si mari personalitati: chiar presedintele Fidel Castro a recompensat-o cu “o masina si sofer la scara” pentru sejururile sale in Cuba, numai pentru ca si-a dat seama ce perspective turistice se deschid, ce investitie buna reprezinta cursurile culinare predate bucatarilor din hotelurile cubaneze. Mi-a trebuit mult curaj sa o intreb, nu fara temei: – Dincolo de cresterea preturilor la alimente, daca altadata legumele erau mincarea nevoiasului, azi retetele vegetariene sint cele mai scumpe. Dr. Richard Beliveau a refuzat sa recunoasca cresterea pretului la legume si verdeturi in urma aparitiei cartii sale cu retete anti cancer. – Fara indoiala, comerciantii sint vinovati de scumpiri fara rost. Da, pot confirma ca un regim alimentar “sanatos”, vegetarian, te costa mai scump decit cel cu “retetele mamei”, de aceea trebuie sa valorificam fiecare frunzulita de verdeata. Multa vreme, prin atitudinea ei deschisa si prea exuberanta, Soeur Angele a stirnit invidia si birfele consoartelor sale din Congregatia Notre-Dame-de-Bon-Secours, dar intotdeauna birfele s-au adeverit nefondate, caci risul si voia buna nu sint un pacat -a spus ea mereu- si cind o masa buna este oferita cu sinceritate si dragoste, numai in mintea celor tulburati poate avea o dubla interpretare. Si, mai afirma ea cu mina pe inima, baza stiintei si succesului ei este modelul mamei sale, al parintilor care au muncit cind a fost greu si au cintat si ris cind au fost la petrecere. Emisiunea spirituala “La victoire de l’amour”, in care o vedeti de peste 15 ani alaturi de Sylvain Charron, este dovada clara a dragostei pe care o nutreste fata de cel aproape. Anul trecut nu a fost unul usor pentru Soeur Angele. Incercata de un cancer descoperit in faza incipienta, a trecut printr-o operatie si o perioda de emotii serioase. Dar nu s-a lasat: a tinut conferinte in fata celor bolnavi de acelasi tip de cancer, nelasindu-i in voia disperarii si aratindu-le cum trebuie sa ai o atitudine pozitiva in fata bolii. “Munca nu omoara pe nimeni”, mi-a replicat atunci cind i-am amintit ca are peste 50 de ani de activitate. Model de energie si creativitate, de integrare sociala si comunicare si reprezentind Quebecul pe mapamond, Soeur Angele este constienta ca, daca i-a fost dat sa mai ramina printre semeni, nu este degeaba. Fostii ei studenti afirma ca e severa, ea spune ca vrea sa valorifice totul si ca se impaca greu cu risipa si lipsa de idei culinare. Si ca sa inchei: pot afirma ca Soeur Angele este una din persoanale cele mai recompensate din Quebec (nu ea mi-a vorbit de aceste distinctii, ci autoarea biografiei sale, Concetta Voltolina). Atentiune, noul produs de brinza “Soeur Angele” nu este o recompensa, ci un produs creat si rafinat chiar de ea! Dincolo de premii profesionale si de titlul de “Maestru in arta culinara” (distins club al creatorilor din domeniu), in 2004 ITHQ i-a decernat cea mai inalta distinctie pentru implicarea si a numit o sala in onoarea sa: Soeur Angele Rizzardo (clasa de perfectionare a tinerilor ce isi propun sa profeseze in ambasadele lumii). In 2005 – cetatean de onoare al Montrealului; in 2012 – Venetia i-a inminat cheile orasului; tot in acel an – urmare a numirii drept “Personalitatea anului 2012” si “Maman de l’année 2012”, un bust de bronz al sau, sculptat de Jean-Pierre Busque, a fost dat Congregatiei religioase si este expus in capela Institutului Notre-Dame-de-Bon-Secours. Tot atunci i s-a inminat Premiul Max-Rupp din partea Societatii maestrilor bucatari si patisieri din Quebec -pentru consecventa si persistenta meritelor profesionale, precum si Ordinul Canadei – pentru contributia la dezvoltarea bunelor practici nutritionale. Dar pentru Soeur Angele toate aceste distinctii nu sint decit recunoasterea curajului sau de a iubi sincer pe toata lumea si de a lupta cu adevarat pentru o lume mai buna.

LAETITIA MILITARU

An de an, cind vine zapada la Montreal ma reintorc in vremea gimbuslucurilor si jocurilor prin nametii copilariei. Acum nu-mi ramine decit sa… trag o fuga pina la Saint-Sauveur, sa cobor pantele de sanius, sa tip cit ma tin plaminii prefacindu-ma ca strig de frica -in realitate nu este decit place rea de a mai fi copil, de a mai elibera “en plein air” tensiunile citadine… Ah, sfintele chiote ale copiilor, ce sanatos lucru! Ei, si dupa o masa copioasa, nu-ti vine inca sa te intorci in oras. Mai prelungesti sederea la munte cu o plimbare pe ulita principala a satului, cea care trece prin fata bisericii, plina de galerii si magazine cel putin simpatice. Pauline T. Paquin si-a deschis galeria dupa ce a participat ca pictor la numeroase expozitii, de grup si personale. Nu e greu sa recunosti tablourile ei. Nu-ti trebuie decit citeva secunde sa observi ca personajele sale sint de cele mai multe ori copiii – copiii satului, aceia pe care imaginatia ii ajuta sa-si faca joaca, pe o gramada de zapada sau pe un ochi de gheata, sau numai cit asteapta autobuzul, in grupuri mici sau mai mari, in care fetitele si baietii joaca aceleasi jocuri, cu multa determinare si obraji rosii batuti de soare sau aspriti de ger. In iarna aceasta am facut acelasi exercitiu: am terminat plimbarea pe ulita cu galerii din Saint-Sauveur. Cind am intrat, scuturindu-ma de zapada de afara, am zarit-o pe pictorita in fata unuia dintre geamuri, unde isi asezase sevaletul. Incepuse o noua compozitie. Pe pinza nu era decit un copil… dar se vedea clar ca face parte dintr-o “sotie” de grup, pe care Pauline o imaginase deja. Am lasat-o sa–si continue gindurile si am trecut in revista creatiile din galerie. Evident, dupa scurta vizita eram cu gura pina la urechi, caci “copiii ei” terminasera o reduta de zapada, altii “salvasera” un pisoi speriat de frumusetea florilor roz din caisul in care se catarase; altii erau numai chicoteli si risete intr-un incident de sanius in care se amestecase si un catelus doritor de companie si de “aventuri de copii”, altii tocmai terminasera meciul de hochey si se mai auzeau argumentarile “invinsilor”. Tablourile lui Pauline T. Paquin au sonor, au miros… au aer citadin sau urban, sint mici secvente de veselie, sint copilaria la absolut. Gazda buna, Pauline lasa sevaletul si simte ca vreau sa vorbim. Accepta sa raspunda intrebarilor mirata ca eu ,”straina” (deh, accentul!) am avut ochi pentru tablourile sale. – Copilaria m-a fascinat. Cum sint mama a trei dintre “personajele mele”, n-am incetat sa ma bucur mirindu-ma de cite sint in stare sa faca odraslele noastre. Mostenind talentul mame mele, am inceput sa desenez pentru mine, am observat ca trebuie sa mai perfectionez cite ceva si am luat cursuri de la Marcel Fecteau (cunoscut ca unul dintre cei mai buni peisagisti ai picturii quebecheze- n.a). Progresele s-au simtit rapid. Si tot de la Fecteau am imprumutat si subiectul COPIII. Inspiratia scenelor a venit din viata de zi cu zi a baietilor mei, din felul in care ei se pregateau sa iasa la joaca, sau “dezastrul” in care se intorceau prea obositi de la hirjoneala prin zapada, fie de sanius, hochey, de la un om de zapada sau o noua reduta de nea. Acum, ca baietii au crescut, sint foarte multe evenimente la care merg singura, dar cu aparatul de fotografiat dupa mine. Si fotografiez scene de copii in grup, care ma inspira. Caci folosindu-ma de imaginatie si amintiri, imi dau seama ca eu creez ceva care nu exista, dar poate exista intr-un decor cunoscut, pe care prietenii, consatenii sau orasenii, care imi vad tablourile in galeriile din intreaga provincie, le recunosc. Eroii mei nu au “fete”, adica nu au delimitate trasaturile, caci nu ma intereseaza sa fac potrete, ci scene de grup, ca element de socializare. Si cit de usor si vesel pot socializa “ingerasii nostri” de la inceput, nu-i asa? Imi place sa ma focalizez pe forma prima a ceea ce copiii simt si exprima sincer, pe ingeniozitatea lor. Ii amintesc de un mic tablou (in expozitia de la Hotelul St-Gabriel, Laurentides) in care trei prichindei se opinteau sa ia pe sus o oita, zor-nevoie sa o duca acasa. Si ea, artista, raspunde ca a fost si este unul dintre “subiectele” de succes, caci a trebuit sa repete pentru “clienti” de mai multe ori acest tablou, datorita felului in care a construit “sfortarea” copiilor si indiferenta animalului la dorinta prichindeilor. Imi arata, in una din reproducerile tablourilor sale (pe felicitarile imprimate), cum doua fetite sar coarda: dar cum doua trebuie sa invirta coarda… a doua fetita a fost inlocuita prin legarea sforicelei de un stilp de semnalizare rutiera. Si continua: – Cind ma gindesc la copilarie, nu ma gindesc cu nostalgie, ci ca la un spectacol al cotidianului rezervat (parca) picilor, plin de spontaneitate, miscare, vitalitate si mult umor! Si cind te uiti la aceste tablouri hibernale cu un ochi mai avizat, vezi ca ai de a face cu un pictor meticulos, foarte disciplinat si riguros, iar titlul pe care il ataseaza fiecarei pinze este ales cu subtilitate. Rigoarea lui Pauline T. Paquin pe suprafata pinzelor vine din diversitatea hainutelor, comicul starii in care “se simte” ca au ajuns actorii infofoliti in numai citeva momente de joaca: caciuli prea pe ochi, fulare care sint legate oricum, mansete si manusi inghetate-bocna, bocanci sau sosoni carora nu le mai distingi culoarea de zapada lipita pe ei, chiar si blanita catelului pe care s-au facut “ciucuri” de gheata, dar care se zbenguie in continuare cu copiii sau latra la ei. Fiecare noua pinza este o neincetata cautare artistica, caci, desi par asemanatoare (doar prin tema si culori), artista nu vrea sa cada in stereotipuri. – Pe parcursul celor trei decenii de cind pictez, m-am realizat ca artist numai datorita incurajarilor sotului si asociatului meu, Normand Paquin (si el pictor cunoscut in galeriile din Laurentide), dar si expertilor din grupul Multi Art. Acestia, de 20 de ani au ajutat-o sa constientizeze calitatea talentului sau si sa se pozitioneze intre artistii care “se vind bine” in toate galeriile din Quebec si chiar dincolo de “frontierele” provinciei: la Toronto, Vancouver, Winnipeg, Calgary, Edmonton. Daca aveti ocazia sa remarcati firma ei cu copii pe ulita principala din Saint-Sauveur, nu va sfiiti sa intrati si sa ii vorbiti: va fi bucuroasa sa va arate cum picteaza! – Sint multumita de un tablou numai daca masor valoarea lui in functie de cite persoane am vazut schitind un zimbet in fata lui. Bucuria impartasita este cind se bucura toti cei care il vad, nu numai cei care il cumpara… Asa ca, atunci cind aveti nevoie de entuziasm si gust de viata, trageti o fuga pina la Saint-Sauveur. Si daca zariti pe simeze “ingerasii” copilariei, cu tot cu saniute, patine si nameti, cautati semnatura din drepta, jos -Pauline T.Paquin- si savurati “ulita copilariei” cit timp va place!

LAETITIA MILITARU