Aceste interviuri reale nu au fost niciodată publicate, dar au fost transcrise de pe foi îngălbenite de vreme, bătute la mașina de scris, păstrate într-o cutie de arhive sentimentale și încredințate dragului nostru ZigZag Român-Canadian. Profesor Vania Atudorei

Alexandru Grozuța avea 80 de ani în 1987, atunci cînd l-am întîlnit și l-am invitat la Cluj la concertul aniversar al Anei Pop-Corondan, cu care fusese coleg la Teatrul Tănase din București. Simpatic, jovial, surîzător, elegant, cu fruntea sa nespus de mare, nu îi dădeai mai mult de 60 de ani. De altfel, a trăit 92 de ani. Artista Florentina Vlad de la București a insistat spunîndu-mi: “Invită-l și pe Grozuța, că e haios și are multe cîntece ardelenești frumoase și toată lumea îl iubește”. Așa am făcut și rezultatul a fost peste așteptări, sala răsplătindu-l generos.

Vania Atudorei: – Dle Grozuța, vă mulțu-mesc că ați acceptat invitația de a veni la Cluj.

Alexandru Grozuța: – Păi era normal să o accept, că aflasem că l-ați invitat și pe Ion Luican, de o seamă cu mine, născut în anul Răscoalei de la Flămînzi, în 1907. Și în plus ați invitat atîția alți colegi de generație, că mi-am zis că e o ocazie să mă revăd cu ei, că la București nu avem timp, că trebuie să stăm la coadă la lapte și la pîine.

Între cîntecele populare şi romanţe

– Ați debutat la radio între cele două războaie mondiale și, evident, pe discuri.

– Da, primul meu disc a fost de patefon, în ebonită, un fel de cauciuc tare inventat de americani; erau discuri și grele și se spărgeau dacă îți puneai mintea cu ele, probabil că nu mulți știu că mergeau la gramofoane cu ace ca și cuiele. Avea pe el emblema cu cîinele alb cu gramofonul, care era simbolul casei EMI sau MasterVoice din Anglia, că în România nu era casă de discuri. Discurile de vinil au apărut abia în anii ’50, cînd eu am înregistrat și romanțe. Și aveam acolo două cîntece: “Arde-mi-te-ai codru des” și “Duce-m-aș și tot m-aș duce”. Văd că aveți discul meu scos de Electrecord în ’79, “Pe Mureș și pe Tîrnavă”, unde au pus cele mai cunoscute și frumoase cîntece ale mele, atît populare cît și romanțe. Mi-ar fi plăcut mai mult să facă separat un disc cu muzică populară și altul cu romanțe, dar ăștia fac cum vor ei, nu te întreabă cum ți-ar plăcea ție. Am ro-manțe care mi-s tare dragi, cum ar fi: “Smaranda”, cele pe versurile lui Octavian Goga. Cu “De tine nu-mi mai este dor” sînt la concurență cu Ioana Radu, care o cîntă și ea – și recunosc că o cîntă mult mai bine decît mine, e mai dramatică, te face să plîn-gi. Vocea mea e gen mai tremolo, ca a lui Tino Rossi.

– V-am văzut fericit pe scenă, interpretarea este însoțită de gesturi și mimică expresive, zîmbetul nu vă lipsește și, în plus, dvs. Ion Luican, Ștefan Lăzărescu, Emil Gavriș, ca să îi citez pe interpreții din această seară, sînteți toți eleganți, la costum, cu cravată și batistă.

– Un artist trebuie să fie plăcut publicului. Oamenii vin la spectacol să vadă și audă lucruri frumoase, să mai uite de griji și necazuri. Respectul artistului pentru public nu e numai în talentul lui, ci și în înfățișare și prezență scenică. Eu nu am fost la școli de teatru sau la Conservator ca să mi se explice ce trebuie să fac pe scenă, nici colegii mei în afară de Angela Moldovan, care a făcut canto la Conservator și operă. Ce fac e spontan și vine din suflet, natural, e bucuria de a reîntîlni oameni pe care îi iubesc și care îl iubesc pe artist, creațiile sale, iar eu sînt conștient ca artist că exist datorită lor.

Mari bogăţii ale României: muzica şi artiştii ei

– Ați fost coleg cu toți marii artiști ai României și solist la marile ansambluri folclorice românești. Pe care l-ați apreciat mai mult?

– Am cîntat și la Teatrul de revistă “Tănase”, și la orchestrele Barbu-Lăutaru, Perinița, Ciocîrlia, și la Orchestra Radio, cu toate orchestrele din România din provincie. Am cîntat cu Maria Tănase, care era cu 6 ani mai tînără decît mine. Cînd eu scoteam primul disc, frumoasa Maria se angaja la Teatrul Tănase. Ioana Radu e mai tînără cu 10 ani decît mine și era o plăcere să mergi cu ea în turnee, că îi drăcuia și spurca pe toți fără răutate. Domnule, spurcată la gură mai e Ioana asta, da’ nu te poți supăra pe ea… că înjura frumos și cu convingere. Ioana era bună la armată, cu ea comandant soldații ar fi cîștigat toate războaiele. Am cîntat și cu Angela Moldovan, Mia Braia, Rodica Bujor, Lucreția Ciobanu, Dan Moisescu, Ștefan Lăzărescu, Emil Gavriș… ce mai, cu toți! Asta ca să îi numesc numai pe interpreții vocali, dar România a avut și are și interpreți instrumentiști extraordinari, unici în lume.

Știți, de exemplu, că țambalistul Toni Iordache, fost instrumentist la Ciocîrlia – Dumnezeu să-l odihnească, a murit iarna trecută (1987) tînăr, la numai 45 de ani – era cel mai rapid țambalist din lume? 25 de lovituri pe corzile țambalului într-o secundă! Domnule, asta a intrat în Cartea Recordurilor!

Avea țamabalul lui unic, făcut de el, pe care îl demonta cînd se urca în avion și numai el știa să-l monteze și să-l acordeze la loc! Aici la Cluj îl aveți pe cel mai mare taragotist din lume – Dumitru Fărcaș. Numai trei români au primit Discul de aur al Academiei de Muzică Charles Cros din Franța: Maria Tănase, Gheorghe Zamfir și Dumitru Fărcaș. Printre marile bogății ale României,să știi domnule drag că sînt și muzica și artiștii ei. Și e păcat că de multe ori noi nu realizăm asta, că sîntem obișnuiți cu ea și ni se pare normal, că ne-am născut și am crescut cu ea. Dar am văzut în turneele din străinătate cum specialiștii și cunoscătorii rămîn în extaz și aproape nu le vine să crea-dă ochilor și urechilor că românii au o astfel de muzică și astfel de talente.

– Ați fost recompensat cu medalii și premii?

– Vedeți dvs, aici e o problemă care îi supără pe artiști, că toți sînt buni și unici în felul lor. Noi am avut în România și titluri de “Artist emerit” și “Artist al poporului”, care erau împrumutate de la Rusia sovietică – ei le au și azi, la noi nu mai există.

Numai că atunci cînd se conferea acest titlul cuiva erau mereu discuții, invidii, răutăți, bîrfe și atunci poate că e mai bine că nu mai sînt. Numai Ioana Radu a primit titlul de Artist al poporului din mîna lui Gheorghiu-Dej. Eu am primit de la Gheorghiu-Dej “Ordinul Muncii clasa a III-a”, la propunerea ministrei Culturii, Constanța Crăciun, o mare doamnă care îi iubea și ocrotea pe artiști. Apoi de la Ceaușescu, care iubea mai ales romanțele, am primit “Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a”. Am fost invitat la multe ocazii să îi cîntlui Ceaușescu. Cînd făcea vizite în județe, îi plăcea ca la masă să aibă întotdeauna o orchestră și cîntăreți de muzica populară și de romanțe. Dar răsplata cea mai mare este scena, publicul, turneele, aparițiile la radio și tv, discurile, să știi că vocea ta răsună în sufletele a milioane de oameni. E cea mai mare și mai frumoasă recompensă pentru un artist!

– Publicul nu știe mare lucru despre viața dvs, despre carieră.

– Eu sînt un om modest și discret. Nu am multe și mari studii, ca de altfel mulțidintre colegii mei. În schimb, Dumnezeu mi-a dat un talent: vorbesc prin cîntece și cred că ele și textele lor spun multe. Am trecut prin cele două războaie mondiale, am cunoscut trei regi ai României și doi președinți. Pînă la 40 de ani am trăit în Regatul României, apoi alți 40 de ani în Republica Populară și apoi Socialistă.

Am trăit multe, am văzut și auzit multe. Unele care nu se pot spune. Generația mea a suferit șocuri de schimbări politice și de societate care nu au fost ușoare. Astăzi, noi artiștii avem pensii mici și trăim în lipsuri. Stăm acasă în frig iarna, stăm la cozi ca să putem găsi de-ale gurii. Noroc cu ciubucurile de pe la nunți, botezuri și petreceri. Dar mergem mai departe, viața trebuie să continue în pofida greutăților.

Prieten cu “burghezul comunist” Petru Groza şi amantul Elenei Lupescu

– Am lăsat acest subiect la sfîrșit, deoarece e mai delicat și mai picant. Se spune că ați fost bun prieten cu Petru Groza, primul prim-ministru comunist al României după abdicarea Regelui Mihai, care vă apre­cia foarte mult și erați artistul lui preferat.

– Petru Groza era un om de viață. Îi plăceau petrecerile, femeile, vinul bun și cîntecele populare și romanțele. Era mare sportiv: făcea gimnastică, scrimă, tenis, tir. M-a luat de multe ori și acasă la el la Deva, în frumoasa vilă făcută de un arhitect care era nepotul scriitorului Ion Creangă. Era un bărbat distins, frumos, elegant. Mă șiîntrebam cîteodată ce căuta el – fost milionar, avocat, bancher și patron – printre proletarii comuniști. Dar am înțeles că, de fapt, comuniștii aveau mare nevoie de mințiluminate, cum erau Groza sau LucrețiuPătrășcanu. Avea încrederea lui Stalin, căruia îi făcuse o impresie foarte bună. Cîndîși punea jobenul negru era ca un lord englez. La Athené Palace avea camera lui permanentă, cuibușorul lui de nebunii și de întîl-niri conspirative.

Nu a fost Groza comunist și nici nu avea cum să fie, era băiat de popă ortodox. Pînăși înmormîntarea lui, în 1958, a fost religioa-să, ceea ce a fost o excepție. Avea 32 de ani cînd a participat la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, la unirea Transilvaniei cu România. A trăit istoria României moderne pe viu. Vorbea limbile minorităților etnice ale României, maghiara și germana, că studiase și la Budapesta și la Berlin. Era deștept de nu se putea, charismatic și șmecher. Nici măcar nu a fost membru PCR, că avea partidul lui făcut de el, Frontul Plugarilor, care a fost desființat mai apoi de comuniști și el nu s-a mai înscris în nici un partid. Dar șefilor sovietici de la Moscova le plăcea de Groza și l-au protejat. Groza mă invita cu el mai peste tot, pentru că se lăsa cu petrecere și eu aveam un repertoriu care îi plăcea. Și în plus mă numeam aproape ca și el -el Groza, eu Grozuța-, eram ardeleni amîndoi, că eusînt născut în Banat, la Crușovăț, nu departe de Băile Herculane – și era o comuniuneîntre noi. Fusese elev și la o școală maghiară de la Orăștie și eu aveam cîntecul “Lele de la Orăștie”. Cîntecele mele îi aminteau de copilărie. Iubea artele și artiștii, era prieten cu marele Brâncuși. Mergea des la concerte și spectacole. Era sociabil și popular, vorbea cu toți, nu era arogant.

Aveam codurile noastre secrete. Cînd era cu o femeie care avea ochi albaștri, îmi făcea cu ochiul drept și asta însemna să cînt romanța “Am iubit doi ochi albaștri”. Dacă dama avea ochi de altă culoare, îmi făcea cu ochiul stîng și eu știam că trebuie să cînt “Mi-e dor de ochii tăi adînci”… Și tot așa…

A fost și amantul Elenei Lupescu prin anii ’20, înainte ca ea să fie amanta RegeluiCarol al II-lea. Domnule, multe femei au trecut prin patul lui Groza, deși era însurat și avea cinci copii, trei băieti și două fete. Știți dvs. că soția lui, Ana, mai trăiește și are 90 de ani acum? (Pe fiul lui Petru Groza, ing. Liviu Groza, aveam să îl întîlnesc în toamna anului 1989 în Elveția, la Geneva, unde locuia în exil – n.a).

Casa de Cultură din orașul Orăștie (jud. Hunedoara) poartă astăzi numele luiAlexandru Grozuța. În 1997, cînd marele artist a împlinit 90 de ani, televiziunea națio-nală i-a dedicat o emisiune specială, fiind ultima sa filmare. A murit acum 15 ani, într-o frumoasă zi de toamnă: în zi mare, la 14 octombrie 1999, cînd românii o sărbătoreau pe Cuvioasa Parascheva.

Scrris de Prof. VANIA ATUDOREI

La 30 iulie anul acesta se va implini un secol de la nasterea uneia dintre cele mai mari artiste a Romaniei: Eugenia Rodica Nedelea, o fata frumoasa cu o voce superba si cu obrajii rosii ca bujorii – tocmai de aceea pseudonimul artistic sugerat de George Enescu a fost Rodica Bujor. Fascina publicul prin frumusete, minunatia vocii si a cintecelor sale, unul mai emotionant ca altul. Ea si Ioana Radu faceau recitaluri cu melodii fara pauze intre ele, cu nenumarate reveniri pe scena, iar in anii “80 un concert neintrerupt era ceva obisnuit… Asemenea marilor artisti, si Rodica Bujor stia ca publicul o iubea iar ea era generoasa cu el. Am contactat-o in 1982, cind o sarbatoream la Cluj pe fosta ei colega Ana Pop Corondan, apoi zece ani mai tirziu pentru a o invita din nou la un concert aniversar. Si am mai avut sansa ca in anii de scoala sa o vad in spectacol purtind pe cap inegalabila marama de matase ce ii aureola chipul precum unui sfint. Da, un sfint al muzicii De aproape 50 de ani, in Romania nu s-a mai editat nici un disc cu ea… M-am intrebat mereu cum se face ca ea, una dintre cele mai mari si mai legendare voci ale cintecului popular romanesc, din 1966 nu a mai avut parte de nici un disc in Romania… Cum e posibil ca intr-o tara civilizata care se mindreste cu a sa cultura populara si care stie (sau ar trebui sa stie) sa ii cinsteasca pe slujitorii ei, sa nu se mai editeze NIMIC cu Rodica Bujor, desi inregistrari exista? Ingratitudine, neglijenta, nepasare? E o crima culturala si o rusine din partea unei natii ca sa ignore astfel de talente si sa le abandoneze prafului uitarii… Inclusiv pe ea, care a cintat atit de induiosator despre dor:

“Stii tu dorule ce stii, ca tot linga mine vii/De-ar sti dorul ce stiu eu, n-ar mai sta in drumul meu/Si de-ar sti ce-i dragostea, ar fugi din calea mea”…

Primul interviul realizat cu Rodica Bujor a fost telefonic, iar din memoria acelor benzi din suita interviurilor nepublicate vreodata (si pe care le puteti citi in publicatia noastra -nr.) acum lumina si memoria tiparului repara din nedreptatea uitarii care i s-a facut acestei mari artiste a Romaniei.

Vania Atudorei: Dna Bujor, va invit la un concert aniversar la Cluj, la care vor veni prietenii si colegii dvs: Angela Moldova, Dorina Draghici, Ion Luican, Stefan Lazarescu, Emil Gavris, Florentina Vlad, Lucretia Ciobanu si altii.

Rodica Bujor: – Va multumesc ca nu m-ati uitat, dar am aproape 70 de ani, nu mai cint, e bine sa te retragi la timpul potrivit… Vocea din tinerete nu mai poate fi aceeasi la batrinete si nici fizicul, de aceea cred ca publicul trebuie sa ramina cu imaginea pe care un artist i-a dat-o atunci cind era in culmea succesului (era cocheta, eleganta, stilata, tinea mult la imagine, avea acel “high class” care era o “pasare rara” – n.a). Rodica Bujor a trecut in istorie, acum vorbiti cu Eugenia Georgescu (dupa numele sotului), nascuta Nedelcu. Altfel spus, eu va multumesc mult, dar nu pot sa accept si din motive personale si de sanatate. Dar va rog sa le transmiteti din partea mea ca nu i-am uitat, ca ii iubesc, imi este dor de ei si ca imi pare sincer rau ca nu pot fi cu ei (acelasi refuz si tot din aceleasi motive l-am avut si de la marea Ioana Radu, care insa mi-a spus ca e o bataie de joc ca artistii sint prost platiti pentru concertele de la acea epoca si nu merita atita munca si oboseala pentru citiva lei amariti – n.a.). Dupa zece ani am intilnit-o pe Rodia Bujor. Locuia aproape de Cismigiu, se apropia de 80 de ani, era nostalgica si suferinda. Stiam de la colegii ei ca, fiind prietena buna cu Elena Ceausescu, originara si ea din Dimbovita, obtinuse o pensie speciala de merit, ca si Ioana Radu. Multi mari artisti si-au sfirsit anii batrinetii in mizerie, neavind carte de munca, vechime si hirtii pentru pensie, iar anii de razboi, de schimbare de regim si de legi le-au ingreunat si mai mult situatia materiala. De la Voinesti la Bucuresti

V. A: Ati venit pe lume intr-o zona frumoasa de dealuri, celebra prin livezile sale de meri.

R. B: Daaa, merele de Voinesti sint vestite! Acolo unde a fost creat acest soi de mar este si o minunata statiune de cercetari de horticultura, ce se intinde pe mai multe sute de hectare, climatul este prielnic culturilor de pomi fructiferi. E un mar rosu si parfumat, un mar frumos si chiar asa a fost numit: “Frumosul de Voinesti”. Si nu e casa si gospodar care sa nu aiba fie livada, fie citiva meri in gradina sa. Acolo am si eu o casa si in acel pamint doresc sa ma reintorc cind plec de pe lume.

V. A: Nu ati avut copii, desi v-ati dorit…

R. B: Asa a fost voia lui Dumnezeu. Acasa la parinti am fost trei frati, iar de la unul din ei am un nepot, Alexandru, care e ca si copilul nostru.

V. A: Ati plecat de acasa ca sa lucrati la Bucuresti pe cind aveati o virsta frageda.

R. B. Era in anii “30, intre cele doua razboaie mondiale. Cum stiam sa cos si sa tes, m-am angajat ca muncitoare la o tesatorie in Bucuresti, asta a fost primul meu serviciu. Viata de fabrica, deloc usoara, asta era pretul libertatii si autonomiei. Pe patron il chema Rizescu si a plecat mai tirziu in Franta. Aleasa dintre 800 de concurenti – in juriu a fost G. Enescu

V. A: Iar in acea perioada, in 1936, ati cunoscut consacrarea ca artist.

R. B: Va referiti la faimosul concurs de la Radio, care a durat vreme de 3 luni si la care s-au prezentat 800 de concurenti, din care au fost selectionati numai 2 interpreti: Ioana Radu (pe numele ei adevarat Eugenia Braia) si eu, Eugenia Nedelea. Aveam niste emotii cumplite, in juriu erau monstri sacri precum George Enescu, Grigoras Dinicu, Theodor Rogalski… Sa stiti ca George Enescu mi-a sugerat numele de artista si tot prin el l-am intilnit pe marele pianist Dinu Lipatti -botezat de Enescu- si care m-a acompaniat la pian; era cam de virsta mea si avea sa plece mai tirziu in Elvetia, la Geneva. Cit de frumosi si de mari si talentati erau si Enescu si Lipatti… La Radio am debutat in 1938 cu orchestra lui Vasile Julea de la restaurantul Cosna, unde cintau Ioana Radu, Maria Lataretu si alti mari cintareti. Nu mai exista astazi acest restaurant ce era nu departe de Gara de Nord, a fost darimat. Primul disc l-am scos in 1939. Pe atunci nu exista Electrecordul, existau casele de discuri Columbia si Odeon. Discurile mele au fost single-uri in ebonita si unul singur in vinil, cele CD nu le-am mai prins. Dar au mai ramas inregistrari in fonoteca Radio si citeva filme la Televiziune…. In audienta la Vatican la Papa

V. A: Tot in acea perioada l-ati cunoscut si pe regretatul dvs. sot.

R. B: Da, chiar la Restaurantul Cosna. Viitorul meu sot, Ioan Stelian Georgescu, era atunci student la Medicina, viitor medic internist si profesor la Facultatea de Medicina. Dar in timpul celui de Al Doilea Razboi Mondial a plecat pe frontul de Est, a fost luat prizonier la rusi si nu l-am mai vazut timp de 6 ani, pina in 1948, cind a fost eliberat din lagarul in care fusese inchis in Rusia… Cum eu ma descurcam si in limba italiana, am profitat de un turneu in Italia in timpul razboiului, facut cu ajutorul lui George Enescu (Romania fiind aliata cu Italia si Germania) si am fost primita in audienta la Papa Pius al XII-lea, pe care l-am rugat sa intervina pentru ca iubitul meu sa se intoarca acasa. Papa m-a incurajat, mi-a spus sa am rabdare si sa ma rog lui Dumnezeu, ca razboiul se va termina curind si sotul meu se va intoarce.

V. A: Cum se face ca in magazinele de muzica din Romania nu se gaseste nici un disc cu dvs. de zeci de ani?

R. B: Asta trebuie sa ii intrebati pe cei de la Electrecord, Radio, Televiziune, de la Cultura. Eu nu ma duc sa ma milogesc sa mi se scoata discuri. Si nu am nici mentalitatea de plocoane, sa ma duc sa mi se faca aceasta favoare. Dar nu sint singura in aceasta situatie. Si nici nu cunosc pe ce criterii se editeaza si reediteaza discurile artistilor. Ceea ce stiu este ca, uite, si daca as dori sa va ofer un disc al meu nu pot – pentru ca nu exista!

V. A: In 1959 ati devenit solista celei mai mari orchestre de muzica populara din istoria Romaniei.

R. B: Ehhhhh… imi treziti amintiri care ma tulbura… Era Orchestra Sfatului Popular al Capitalei, “Barbu Lautaru”, care avea 80 de instrumentisti. Acolo am cintat cu o clujeanca de-a dvs., Ana Pop-Corondan, si doi ani am dat concerte, am facut turnee grandioase si unice cu acea fabuloasa orchestra. Ulterior am colaborat si cu ansamblurile folclorice “Perinita” si “Ciocirlia” -al Ministerului de Interne, fondat in 1948 cind au venit comunistii la putere, si unde era si Angela Moldovan printre cei mai din generatia mea.

V.A. Ati cintat si romante.

R. B: Pai nu se putea sa cinti la vremea aceea in restaurante fara sa cinti si romante, clientii aveau nevoie si cereau si cintece de “inima albastra”. Una dintre cele mai cerute romante, care mi-a fost draga, era cea pe versurile lui G. Cosbuc si compusa de Vespasian Vasilescu, “Pocnind din bici pe linga boi”.

V. A: Se spune ca erati buna prietena cu Elena Ceausescu.

R. B: Daca nu va suparati, as prefera sa nu discutam acest subiect. Ce pot sa va spun e doar ca familia Ceausescu a iubit mult muzica populara, a incurajat-o si sustinut-o. Fara ei, Ioana Radu nu ar fi avut cind a implinit 70 de ani nici cartea care s-a scris despre ea si nici cele doua discuri si cele doua casete Electrecord aparute cu ea in 1987. Colectia de superbe costume populare a Rodicai Bujor a disparut de la Voinesti. Festivalul-concurs de muzica populara de la Voinesti, care ii purta numele, a disparut si el. Casa ei, care trebuia sa fie muzeu, a fost vinduta. Electrecordul nu a imprimat nici un disc cu marea artista nici in timpul vietii ei si nici dupa moarte, survenita la 2 noiembrie 1995, in timp ce dormea in apartamentul din Bucuresti, unde locuia singura. Avea 81 de ani… Ce a mai ramas patrimoniului culturii romanesti acum, la 100 de ani de la nasterea marii artiste si la 19 de ani de la moartea sa? Sint pur si simplu consternat, caci, din nefericire pentru noi toti, mai nimic…

Interviu realizat de Prof. VANIA ATUDOREI