În 1997 ansamblul folcloric “Porolissum” din Zalău, jud. Sălaj, a participat la Festivalul Mondial de Folclor de la Drumondville, avîndu-l ca solist pe Dinu Iancu Sălăjanu. Surpriza a fost că ansamblul a venit în Canada însoțit de Marioara Murărescu. I-am invitat pe artiști să dea un spectacol și la Centrul Cultural Român de pe rue Cristofor Columb și au acceptat cu plăcere, ocazie cu care am discutat cu Marioara Murărescu, făcînd eforturi să-i înving atitudinea reticentă și axîndu-mă pe meritele emisiunii pe care o realiza, “Tezaur folcloric”. Spectacolul începuse, dar ea a rămas în sală (nu a vrut să îl prezinte), așa că mi-a “ordonat” să-i aduc de mîncare că îi este foame; și deși i-am spus că masa nu este gata încă, deoarece la bucătărie se pregătește pentru toți artiștii după spectacol, ea a insistat să mănînce înainte.

Aceste interviuri reale nu au fost niciodată publicate, dar au fost transcrise de pe foi îngălbenite de vreme, bătute la mașina de scris, păstrate într-o cutie de arhive sentimentale și încredințate dragului nostru ZigZag Român-Canadian.  Profesor Vania Atudorei

Vania Atudorei: – Bine ați venit în Canada! Sînteți pentru prima oară la Montreal, dna Murărescu?
Marioara Murărescu: – Da. Am profitat de această ocazie ca să vin cu Ansamblul Folcloric “Porolissum” și cu vedeta lor, tînărul interpret Dinu Iancu-Sălăjanu (27 de ani) știind că Festivalul Internațional de Folclor de la Drummondville, din Canada franceză, este cel mai mare de acest gen din America, iar acest oraș este la numai o oră de Montreal, unde există o mare comunitate de români care știu că iubesc cîntecul popular românesc și le este dor de el.

V.A.: – Pentru români, Marioara Murărescu înseamnă “Tezaur Folcloric”, iubita emisiune care în anii comuniști, cînd televiziunea emitea doar două ore seara, în zilele de luni rămăseseră la tezaurul cîntecului folcloric, reduse de autoritățile comuniste, numai 10 minute din cele 30 inițiale. Vi s-a cerut să faceți miracole… și le-ați făcut. Felicitări, acum emisiunea a împlinit 15 ani de existență.
M.M.: – Ar împlini 20 de ani, deoarece prima emisiune a fost în 1978. Numai că abia din 1982 a devenit o emisiune săptămînală. De fapt, după terminarea Conservatorului am început să lucrez în 1971 la Radio, iar după 6 ani am trecut la televiziune. Asta pentru că am avut o problemă cu corzile vocale, care nu îmi mai permiteau să fac canto; apoi, pentru faptul că am fost și ajutată de marea folcloristă Emilia Comișel, care mi-a sugerat să fac radio-televiziune. Eu am iubit dintotdeauna cîntecul, am crescut cu el: tata era preot protopop de Muscel, iar bunicii cîntau muzică populară – sînt născută în jud. Argeș, la Cîmpulung Muscel, în anul abdicării Regelui.

V.A.: – Mai mulți folcloriști mi-au spus că dna Emilia Comișel avea o obsesie cu balada Miorița, pe care o explica în detaliu în cursurile sale, iar apoi prof. Tiberiu Alexandru le spunea studenților, mai în glumă, mai în serios: “Știu că iar v-a obosit dna Comișel cu oaia aia vorbitoare pe care o cheamă Miorița, și cu ciobanul ăla prost care s-a resemnat să moară deși a fost prevenit…”. Ați avut șansa de profesori mari de etnomuzicologie la Conservator.
M.M.: – Știți și dvs. că nici un profesor nu era ca altul. Balada Miorița rămîne un reper în folclorul românesc, chiar dacă e criticată pentru filozofia ei fatalistă și de resemnare în fața destinului. Dl prof. Alexandru era sibian și urmașul celebrului etnomuzicolog Constantin Brăiloiu, care a fondat la Geneva, la Muzeul de Etnografie, Arhiva Internațională de Muzică Populară (AIMP). A murit în primăvara asta, avea 83 de ani. Dna Comișel are 84 de ani, știți că a cules peste 9.000 de piese de folclor românesc și internațional, și peste 5.000 de înregistrări de-a lungul carierei sale? Vă dați seama ce muncă de titan ? Și asta cît era ea de micuță! Urmașă și ea a lui Brăiloiu. Vă mai amintiți de ea de la televizor, cînd era membră în juriul de la “Floarea din grădină”, emisiune ce lansa noi interpreți de muzică populară? Eu fac parte din a treia generație de folcloriști și le sînt îndatorată și recunoscătoare predecesorilor mei. De altfel, am aflat că sînteți bun prieten cu directorul actual al A.I.M.P. din Geneva, dl Laurent Aubert, le-ați dăruit multe discuri de folclor și ați făcut emisiuni de folclor românesc la Suisse Romande, la Geneva. Așa că felicitări, acum înțeleg mai bine dragostea și pasiunes dvs. pentru folclor. Cîte discuri aveți în colecția dvs?

V.A.: – Vă mulțumesc, dar cine v-a spus asta? Am peste 2.000 de discuri și casete, dar nu numai cu folclor românesc, ci cu folclor din toate țările lumii. Și vă dau dreptate: sînt moldovean prin naștere, dar muzica ardelenescă mă emoționează cel mai mult.
M.M.: – Tezaur folcloric înseamnă și documente, descoperiri, biografii, spectacole, înregistrări audio și video, cărți, este o instituție. Îmi amintesc de primul spectacol sub egida Tezaurului, cu sala Radio arhiplină și cu sute de oameni rămași afară, care nu au mai avut bilete, cînd Tudor Vornicu mi-a spus că asta înseamnă că vor mai trebui și alte concerte, căci lumea le iubește. Era în 1988. Iar de atunci au mai urmat și altele, toate cu sala nu plină, ci arhiplină!

V.A.: – Frumoasă melodia de generic a emisiunii, un taragot celebru. De ce ați ales acest generic și nu altul?
M.M.: – Ei, sigur e taragotul clujeanului dvs. Dumitru Fărcaș, acompaniat de faimoasa orchestră a studenților din Cluj, Mărțișorul. V-am spus că eu iubesc folclorul întregii Românii, dar cel din Transilvania m-a cucerit încă din studenție, ca și peisajele și oamenii de acolo, mai cu seamă cei din Maramureș. Taragotul său, de marca Stowaser, din lemn de trandafir, este prețios și la propriu și la figurat: costă mii de euro, are o rezonanță unică și intuiția mea a fost că acea melodie, “Fecioreasca de pe Mureș”, va deveni generic. E unică. Și ce este foarte interesant, că toți cei trei mari taragotiști maramureșeni ai României – Dumitru Fărcaș, Dumitru Dobrican și tînărul Ioan Berci – sînt din același sat din Maramureș, din Groși, la doar 5 km de Baia Mare.
Muzica la români este contagioasă. Singurul lucru pe care îl reproșez lui Dumitru Fărcaș e că în toți acești ani ar fi putut să culeagă și să înregistreze mai mult decît cele două discuri și un altul înregistrat în 1975 în Elveția, într-o biserică și acompaniat la orgă de Marcel Cellier. Numai trei interpreți români au luat Discul de aur al Academiei de Muzică Charles Cross din Franța: Maria Tănase, Gheorghe Zamfir și Dumitru Fărcaș. Dar România a avut șansa să îi aibă nu numai pe cel mai mare naist al lumii și pe cel mai mare taragotist din lume, ci și pe cel mai mare țambalist din lume: Toni Iordache.

V.A.: – Cum se face că mulți din marii noștri interpreți de folclor au fost mai apreciați în străinătate decît în țară?
M.M.: – Să nu uităm că noi nu aveam posibilitățile de consacrare internațională pe care le avea Franța sau Elveția în materie de bani, publicitate, turnee, difuzare. Asta explică reușita lui Gheorghe Zamfir în Franța, de exemplu, a pătruns cu naiul său și în muzica ușoară, în cinema și în muzica simfonică, alături de mari orchestre. Zamfir a obținut peste 100 de discuri de aur și platină și a vîndut peste 100.000.000 de discuri. Acum 30 de ani, el a creat naiurile soprano, alto, tenor și bas. Știu că Gheorghe Zamfir a locuit o perioadă la dvs. la Montreal și are un băiat, Teodor Emmanuel, în vîrstă de 10 ani; mi-ar plăcea să îl întîlnesc, știți că și eu am un băiat de 15 ani. Dacă Zamfir ar fi plătit la timp impozitele datorate statului francez, autoritățile de acolo nu îi confiscau proprietățile și el nu s-ar mai fi aflat în starea materială mai precară în care se află acum, cînd a fost nevoit să revină în România. Într-un fel, tot răul e spre bine – deoarece a creat la București prima catedră de nai din lume. Apropo de aspectul material: un fenomen îngrijorător actual e faptul că unele vedete folclorice cer sume mari cînd sînt invitate să cînte într-un spectacol, de aceea le vedem mai des la nunți și petreceri private decît în spectacole. Inclusiv aici la dvs. în străinătate, cu ani în urmă se ofereau să plătească ei, numai să îi invitați. Iar acum cer și “pielea de pe tine”. Ce e mai grav e că mulți nu realizează ca la 60 – 70 – 80 de ani nu mai au calitățile vocale de la 20-30 de ani. Deci ei cer bani pentru gloria trecutului…

V.A.: – Mă bucur că ați abordat acest subiect mai delicat, deoarece ne confruntăm cu el aici, de aceea România este absentă de la multe festivaluri internaționale de folclor. În plus, cînd un star folcloric vine la noi, se compromite cu improvizații de șușanele, acompaniați de orgă electronică în așa-zise spectacole de varietăți care sînt departe de folclorul autentic și mai aproape de cîrciumi. Problema e că multe talente tinere nu sînt cunoscute și atunci publicul nu vine la spectacol dacă nu există și un “cap de afiș”. Iar acestea, pe lîngă banii pentru biletul de avion, masă, cazare, deplasări, mai cer și sume colosale pentru un spectacol, chiar și 2.000 de euro, că dolarii nu le mai plac.
M.M.: – Se spune și despre noi redactorii că facem favoritisme, că cerem bani, că se merge cu pile. Sigur că e normal ca și oameni să avem și noi preferințe, dar încercăm să echilibrăm și să aducem pe micul ecran toate zonele folclorice ale țării. Iar dacă unii interpreți apar mai rar și alții mai des sînt și explicații. Unii chiar refuză, alții nu pot din diverse motive să se deplaseze la București, alții ne mai erau impuși și de șefi de sus printr-un simplu telefon.

V.A.: – Cum vi se par Canada și românii de aici?
M.M.: – Canada, imensă ca spațiu, dă impresia unei comunități internaționale în care pericolul este pierderea identității. Știu că în SUA, deja la a doua sau a treia generație într-o familie de origine română nu se mai vorbește limba română, chiar în bisericile românești se fac slujbe în engleză. De aceea mă gîndesc că cea mai frumoasă moștenire pe care o poți lăsa copiilor e limba și cultura de origine. Știu însă că nu e ușor, deoarece viața lor are loc în limba țării de adopție. Ce e și mai îngrijorător e că occidentalizarea și “americanizarea” vin cu tăvălugul lor nemilos și în România. De aceea noi, jurnaliștii, avem cea mai mare și mai sfîntă datorie: să păstrăm, încurajăm și valorificăm cultura națională. Nu uitați niciodată România, limba română și cîntecul românesc. Adică, Patria Mamă.

La 10 ani după vizita sa la Montreal, Marioara Murărescu a fost diagnosticată cu un cancer care ulterior a recidivat și metastazat. În noaptea de 30 ianuarie 2014 a încetat din viață, la 66 de ani. A fost înmormîntată alături de părinții ei, la Cimitirul Mănăstirii Cernica, omagiată cu onoruri militare și un buchețel de ghiocei în mînă, florile sale preferate. A dus cu ea în mormînt secretul identității tatălui fiului său, Petre, crescîndu-l singură.
Marioara Murărescu nu și-a mai împlinit visul de a face un concert aniversar pentru cei 30 de ani ai Tezaurului Folcloric, un spectacol grandios pe care visa să-l organizeze la Sala Palatului.

Scris de Prof. VANIA ATUDOREI

Nu m-am gîndit niciodată că voi fi solicitat să merg într-una dintre cele mai puțin cunoscute și mai ermetice țări ale Africii de Vest, deoarece nu poți ajunge acolo fără viză, iar loviturle de stat și dictaturile militare se succedau atunci una după alta. Proiectul cu ocazia căruia am pășit în Mauritania era în colaborare cu Banca Mondială și ONUe, iar eu am fost solicitat ca profesor la Universitatea din Guelph, campusul din Alfred, în Ontario, unde în 2004 predam cursuri în cadrul Programului de nutriție și salubritate alimentară. Obiectivul era să mergem în capitala Mauritaniei, orașul Nouakchott, apoi, pe malul fluviului Senegal, în orașul Rosso, pentru a fonda un Institut Agro-Alimentar și astfel să ajutăm

Republica Islamică Mauritania să diminueze subnutriția. Era la sfîrșitul lunii noiembrie și am îndurat temperaturi între 45 și 50 grade Celsius.
Cu problemele alimentare ale Africii am venit în contact direct: cînd am ajuns, am putut să mai văd urme de lăcuste călătoare (au pînă la cinci generații pe an), care fac invazii în stoluri de milioane de insecte și distrug tot ce este vegetație. Am văzut și copii care scurmau în gunoaiele din capitală, alături de cîinii vagabonzi, în speranța că vor găsi ceva de mîncare… Capitala era un amestec ciudat de străzi cu nisip, cocioabe bidon și vile luxoase, iar nouă ni s-a spus ferm să nu ne apropiem de palatul prezidențial al colonelului Ould Taya, deoarece riscam să fim împușcați. Iar pe străzi, printre copiii dezbrăcați și flămînzi, cîinii vagabonzi înfometați, se plimbau militari înarmați care arătau că Mauritania este condusă de armată.
Nu știam că persoana care se ocupa de noi , Ahmed, profesor la Institutul Agronomic din Nouakchott, era prinț iar sora lui era chiar soția șefului statului. În afară de el, am mai avut încă un colaborator -și el Ahmed-, care era guvernatorul general al Băncii Mauritaniei și care într-o noapte m-a dus la aeroport să întîmpinăm avioanele din Germania care aduceau în secret și cu escortă militară banii noi imprimați pentru Mauritania. Trăiam scene unice, de cinema. Ahmed-bancherul era și responsabilul proiectului agro-alimentar și obținuse pentru el banii de la Banca Africană de Dezvoltare. Ahmed-guvernatorul ne-a invitat într-o seară la el acasă. Bineînțeles, nimeni nu i-a văzut soția, servitori erau numai bărbați, a trebuit să ne descălțăm, să mîncăm numai cu mîna dreaptă, pe jos, fără masă, scaune sau tacîmuri – tradițional musulman. Eu am propus să o invităm și pe Malouma, cea mai mare artistă a Mauritaniei, însă Ahmed-guvernatorul s-a încrețit și mi-a răspuns: “Să invit o griotte la mine acasă? Niciodată! Este o castă inferioară, care nu merită această onoare”. (Casta grioților este una a artiștilor, a celor care de fapt păstrează tradiția orală a poporului prin poezii, povești și cîntece, dar cei bogați îi disprețuiesc).

Si totuși, cum am ajuns să o cunosc pe Malouma? Pe cînd m-am dus singur în bazarul din oraș am auzit la o tarabă, unde se vindeau casete și discuri de muzică (bineînțeles că toate piratate), o voce și un cîntec care m-au tulburat. L-am întrebat cine cîntă pe tînărul mauritanian, îmbrăcat într-o mantie albastră, iar el mi-a răspuns cu mirare: “Cum nu știți? Este Malouma, cea mai mare cîntăreață din Mauritania. Este interzisă în spectacole, dar e voie să îi ascultăm muzica”. Așa că a doua zi i-am spus lui Ahmed-prințul că am făcut o descoperire extraordinară – și i-am povestit de muzica pe care o descoperisem în interpretarea Malumei. Iar prințul mi-a răspuns cu un zîmbet mare: “Oh, ești norocos. O cunosc personal, este o bună prietenă a mea și am să vorbesc cu ea dacă e de acord să o vizităm la ea acasă, să luăm masa cu ea și să ne ofere un recital privat”. Nu mi-a venit să cred, dar Ahmed-prințul s-a ținut de cuvînt. Două zile mai tîrziu ne aflam împreună acasă la ea, care primea pentru prima oară un oaspete din Canada. Malouma împlinise 44 de ani. Era îmbrăcată într-o frumoasă rochie de mătase “bleu royal”, nu avea nici un rid, afișa un surîs amabil, susținut și în ochii ei migdalați, expresivi. Interiorul casei era elegant și luxos, în stil arab, cu pufuri din piele de capră și fotolii sculptate.

Aceste interviuri reale nu au fost niciodată publicate, dar au fost transcrise de pe foi îngălbenite de vreme, bătute la mașina de scris, păstrate într-o cutie de arhive sentimentale și încredințate dragului nostru ZigZag Român-Canadian.  Prof. Vania Atudorei

Un destin tragic
Vania Atudorei: – Vă mulțumesc că ați acceptat să ne vedem și sînt sincer fericit că am această șansă.
Malouma Mint Mokhtar Ould Meidah:- Lui Ahmed să îi mulțumiți, căci datorită lui ne întîlnim. Ahmed este un bun prieten, care apreciază muzica mea și iubește Mauritania și, deși a avut posibilitatea să trăiască și să locuiască în străinătate, după ce a studiat acolo, inclusiv în Canada, la Montreal, a preferat să se întoarcă aici și să ajute țara în care s-a născut. Ne mai întîlnim din cînd în cînd și cu ambasadoarea SUA în Mauritania, care e prietenă cu Ahmed și iubește și ea muzica mea.
Dar de unde interesul dvs. pentru mine și pentru muzica mea? Că prea cunoscută nu sînt, am deja 10 ani de cînd sînt interzisă în țara mea pe motive politice: pentru că mă opun căsătoriilor forțate, inegalității dintre femei și bărbați, injustiției și corupției. {tiți? Pe mine familia m-a obligat să mă căsătoresc la numai 10 ani, iar la 12 ani am avut primul copil. A urmat apoi o altă căsătorie cu un om bogat, dar care mi-a interzis să cînt, spunînd că îl fac de rușine și că dacă vreau să îi fiu nevastă nu mai trebuie să fiu “griota”. Ori asta a fost pentru mine o tortură pe care am îndurat-o timp de 7 ani… El invita la noi acasă artiști să cînte, dar eu nu aveam dreptul, ieșeam afară și cîntam în deșert singură, cerului… A cere unui artist să nu mai cînte este ca și cum i-ai cere să moară.

V.A.: – V-am descoperit din întîmplare (și i-am povestit circumstanțele în care i-am auzit pentru prima oară muzica).
M.M.M.O.M: – Sînteți norocos, deoarece în Franța mi-au scos un disc numit “Dunya”, după numele unui cîntec compus de tatăl meu, a fost scos anul trecut (2003) de către Marabi, firma condusă de Christian Mousset, cea care organizează un Festival de Muzică Internațională în Franța, la Angoulême. Discul a fost înregistrat aici, dar cu un specialist venit din Franța, și încă nu este piratat. Așa că îmi face plăcere să vă ofer acest CD, care de fapt înseamnă consacrarea mea internațională și scoaterea mea din uitare și din acest exil forțat în propria mea țară, în care nu am avut dreptul să cînt. În cîntecul “Dunya” (“Lumea”) spun că “Viața este trecătoare/{i tot ce noi am iubit/Trece fără întoarcere/Ca și caravana în deșert…”. Am avut plăcerea și surpriza ca în 2003 să fiu numită în Franța “revelația anului” și “Diva nisipurilor” – adică a deșertului (90 % din teritoriul Mauritaniei este deșertul Sahara). Din nefericire, din teritoriul nostru de peste 1.000.000 km pătrați numai 0,2 % este cultivabil, iar acest procent a mai fost mărit prin irigațiile din sud, de la fluviul Senegal, pentru culturile de orez, pe care am înțeles că le-ați vizitat și dvs. Bunicul și tatăl meu sînt poeți și cîntăreți, așa că eu nu puteam fi altceva. Am început să cînt de la 6 ani. Dar haideți să facem și niste poze împreună, altfel nu or să vă creadă cei din Canada că ați fost acasă la mine.

Interzisă politic vreme de 11 ani
V.A: – Dar de unde și de ce aveți această interdicție?
M.M.M.O.M: – În 1992 am compus cîntecul “Habib Echaab”, adică “Iubitul poporului”, dedicat candidatului independent la primele alegeri prezidențiale din istoria țării noastre, Ahmed Ould Daddah. Atunci mi-am dat seama de forța politică a artei, deoarece cîntecul meu era cîntat de toți tinerii și oamenii care doreau o schimbare de regim politic. Dar Ahmed nu a cîștigat alegerile, iar opozantul său a devenit președinte și a decis să mă pedepsească. Imaginați-vă că s-a creat și o asociație, “Prietenii lui Malouma”, și în același an cu apariția CD-ului “Dunya”, cam 10.000 de persoane am invadat cu complicitatea celor de acolo televiziunea națională, pe o banderolă mare pe ecran fiind scris mesajul “Libertate pentru Malouma”. A doua zi, președintele Mauritaniei, colonelul Ould Taya, și-a cerut oficial scuze. După 11 ani de ignorare, oprimare și boicot în propria mea țară, pentru că am avut curajul să mă afirm politic. Mi s-a tăiat telefonul, curentul electric, nu am avut drept de adresă și nici de cont în bancă, am fost pe lista neagră a puterii și eram un nimeni. (astăzi, Ahmed Ould Daddah este șeful partidului de opoziție, iar în perioada 2007-2011 a numit-o pe Malouma senatoare, apoi și-a cerut retragerea pentru a se consacra muzicii – n.a).

V.A: – V-ați născut în sudul Mauritaniei, mai aproape de Africa neagră și avînd ca țări vecine Senegalul și Mali. Mauritania e cam ultima țară arabă înainte de Africa neagră.
M.M.M.O.M: – M-am născut pe 1 octombrie 1960 în orășelul Mederdra, în regiunea Trarza, la 150 km de capitală. Avea doar 6.000 de locuitori și o istorie recentă, fiind fondat de francezi în 1907, după 2 ani de cînd Mauritania a devenit colonie franceză. Bunicul meu, Mohamed Yahya Ould Boubane, a fost artist, povestitor și cînta la tidinit – chitară maură cu patru corzi și fără arcuș; iar tatăl meu, Moktar Ould Meidah, compunea poezii și cînta și el. De la ei am învățat și muzica religioasă cu cîntece pentru profet (le medh), dar și muzica beduinilor (bedja), blues-ul maur, dar mai ales să mă acompaniez singură la harpa tradițională maură, numită “ardin” – un instrument care există mai ales în Mauritania și la care se acompaniază femeile. Vedeți ce instrument frumos și interesant este: și de percuție – jos ca o tobă destul de mare, cu un diametru de aproape 0,5 m, dar și cu 14 corzi de nailon – deci practic două instrumente într-unul. Cînd nu sînt pe scenă și nu am concerte cu orchestra, iau ardinul și mă acompaniez, astfel sînt acasă în concert în fiecare zi. Ce curios, în Franța există o comună numită Ardin…
Sudul Mauritaniei este o zonă de interferențe folclorice, cu arabi, berberi, africani negri și sigur că toate aceste combinații nasc o cultură bogată cu ritmuri unice, pe care nu le găsim în alte țări africane. Eu cînt în limba arabă mauritaniană, numită “hassania” și am continuat tradiția familiei, dar am îmbogățit-o cu texte și mesaje de actualitate, politice, angajate, cu ritmuri moderne și, spun specialiștii, am făcut o revoluție muzicală în Mauritania. De aceea m-au numit “Mutribatou echa’b”, adică artista poporului. Aici artele cele mai dezvoltate și mai apreciate sînt poezia și muzica.

V.A: – Am văzut mulți copii în Mauritania, dvs. cîți urmași aveți?
M.M.M.O.M: – Da, am un băiat și o fată, fiecare din cîte o căsătorie. Sînt mîndri de mama lor și le place muzica și lor. Destinul a vrut ca ei să se nască într-una din țările cele mai sărace ale lumii, unde peste jumătate din populație este analfabetă și, deși natalitatea este foarte ridicată (o femeie are între 4 și 5 copii), speranța medie de viață este de numai 40 – 50 de ani. Speranța unui viitor mai bun rămîne la generația tînără, dar debarasarea de obiceiurile tribale și medievale nu este deloc ușoară: deși legislația prevede că vîrsta minimă pentru căsătorie este la 18 ani, nimeni nu o respectă. Din nefericire, la noi legea este încă numai pe hîrtie, Mauritania nu este încă un stat de drept și nu este încă în sec. XXI.
Stiți dvs. că la noi sclavia mai există, neoficial și discret, iar toți bogații au la dispoziție sclavi asupra cărora au drept de viață și de moarte? {tiți că la noi femeile nu au drept de divorț? Că fetițele de numai 6 ani încă mai sînt căsătorite – de fapt vîndute! – cu forța de către părinții lor fie unui văr, fie unui bogat, fie unuia de peste 50 de ani și care are deja are mai multe soții, la noi poligamia fiind permisă?

Malouma mi-a povestit toate acestea cu înflăcărare dar și adîncă și apăsătoare tristețe, ștergîndu-și discret lacrima de revoltă și răstriște. Si a cîntat, acompaniindu-se la ardin, cîntece tulburătoare, de un tragism sfîșietor, în care sînt convins că textul descria zbuciumul sufletelor dintr-o țară despre care se vorbește rar și despre care nu se știu multe, nefiind o destinație turistică.

În anul 2011, la Ambasada Franței din Mauritania, Malumei i-au decernat titlul și medalia de Cavaler al Legiunii de Onoare, cea mai înaltă disctincție a statului francez. În plan profesional, în 2014 ea a scos al 4-lea CD, în Franța, intitulat Nour (Lumina), Knou. Si acum, la cei 55 de ani ai săi, Malouma continuă să cînte și să lupte pentru drepturile omului și interzicerea căsătoriilor forțate ale fetițelor minore, precum și împotriva poligamiei. În timp ce în multe țări acest fenomen este numit direct pedofilie și pedepsit în consecință, în Mauritania continuă să fie o practică la ordinea zilei, invocată și pe motive de… tradiție și religie (Profetul Mahomed a avut 13 neveste, dintre care Aïcha avea numai 6 ani).

Scris de Prof. VANIA ATUDOREI