Bursele mondiale trec printr-o perioadă de instabilitate sporită datorită devalorizării renminbi, moneda oficială chineză, și a scăderilor majore a acțiunilor chinezești față de vîrful istoric, atins la 12 iunie 2015. La aceste cauze se adaugă temerile legate de rezultatele anemice din economia numărul 3 din lume (Japonia) și a celei din Europa.
Autoritățile chineze au anunțat că în luna august rezervele valutare ale țării au înregistrat cea mai mare scădere lunară din istorie, reflectînd încercările Beijingului de a echilibra fluctuațiile monedei naționale și ale valorilor negociate la bursele din Shanghai și Shenzhen. Astfel, conform datelor publicate de Banca Centrală a Chinei, rezervele țării, cele mai mari din lume, au scăzut cu 93,9 miliarde USD luna trecută, ajungînd la la 35.570 miliarde USD. Această diminuare lunară pune sub semnul întrebării sustenabilitatea eforturilor Chinei de a sprijini renminbi și bursele locale, în contextul încetinirii ritmului de creștere a economiei naționale și a perspectivelor de majorare a ratelor dobînzilor din SUA, care ar avantaja dolarul american. “Intervenții frecvente vor epuiza rapid rezervele valutare și vor diminua lichiditatea pieței onshore”, a declarat Zhou Hao, economist senior la Commerzbank din Singapore.
Potrivit agenției Reuters, autoritățile din Beijing au fost atît de surprinse de reacția piețelor financiare mondiale la devalorizarea renminbi, încît este probabil să țină moneda sub strîns control pe termen scurt, din cauza temerilor declanșării unui război pe piețele valutare internaționale. De altfel, guvernatorul Băncii Centrale, Zhou Xiaochuan, a precizat la recenta reuniune a liderilor financiari din cele mai mari 20 economii din lume că piețele financiare chineze se apropie de final în ceea ce privește corecția făcută după creșterea abruptă înregistrată în prima jumătate a anului. Argumentele sale sînt următoarele: 1. reducerea valorilor negociabile chineze au revenit la un nivel sustenabil;
2. parcurgerea a cinci etape de micșorare a dobînzilor 3. alocarea de fonduri guvernamentale pentru stimularea economiei.
Toate acestea vor crea o conjunctură favorabilă celei de-a doua economii mondiale, așteptîndu-se la o creștere a PIB-ului de peste 7 %. Deja sînt unele semnale pozitive: consumul de energie a sporit față de luna august, transportul feroviar de marfă și prețurile la proprietăți au crescut iar oficialii de la Comisia Națională de Dezvoltare și Reformă, principalul organism de planificare economică din China, estimează creștere constantă care să ducă la atingerea obiectivului anual. Prin urmare, indicele CSI300, care conține cele mai bine cotate acțiuni în Shanghai și Shenzhen, deși în scădere cu 40 % față de prima jumătate a lunii iunie, este totuși cu 39 % mai ridicat decît în septembrie 2014 și are șanse de reluare a ascensiunii, cu efect pozitiv asupra piețelor financiare internaționale.
De notat sînt tendințele de recuperare a burselor internaționale din a doua săptămînă a lunii septembrie și revirimentul prețului la barilul de petrol, cu efect pozitiv asupra dolarului canadian. Coroborat cu stabilitatea USD, este de așteptat ca bursele canadiene să se claseze printre cele mai performante în ultimul trimestru al anului. Vă urez în continuare decizii cît mai rentabile.
Reglementările privind imigrația în Canada, inclusiv cele particulare pentru provincia Quebec, se schimbă foarte des și, nu arareori, destul de radical.De aceea devine din ce în ce mai greu pentru cei care vor se emigreze în Tara frunzei de arțar să țină pasul cu modificările aduse legislației în domeniu. O importantă modificare recentă îi vizează și pe cei care vor să ajungă în Canada ca “vizitatori temporari”, fie că vin ca turiști, la studii sau la muncă (cu statutul de “lucrăror străin temporar”). Tocmai de aceea, în privința unor astfel de schimbări recente, precizările sînt făcute deRăzvan Dupleac – consultant reglementat în Canada pe probleme de imigrație, membru al Consiliului de Reglementare al Consultanților în Imigrație din Canada (Immigration Consultants of Canada Regulatory Council, ICCRC) și al Asociației Canadiene a Consultanților Profesioniști în Imigrație (Canadian Association of Professional Immigration Consultants, CAPIC). Totodată, Răzvan Dupleac deține licențele de a profesa în domeniul imigrației atît în provincia Quebec cît și în celelalte provincii și teritorii din Canada.
Din 15 martie 2016 eTA este OBLIGATORIE
– Să lămurim în primul rînd ce este eTA și în ce condiții se aplică.
– Autorizația Electronică de Călătorie (Electronic Travel Authorization – eTA) este un sistem de verificare a persoanelor care vor să intre în Canada pe calea aerului, această verificare făcîndu-se înainte de îmbarcarea în avion. Sistemul va fi lansat oficial de Guvernul Canadei de la 1 august 2015 și va devini obligatoriu de la 15 martie 2016. Așadar, cu mici excepții, cetățenii străini care vor vrea să intre în Canada după data de 15 martie 2016 vor trebui să solicite eTA sau să aibă o viza validă înainte de a se îmbarca în avion. După data menționată, eTA va trebui solicitată inclusiv de cetățenii din țări pentru care în prezent nu se cere viză turistică pentru a intra în Canada -de exemplu Franța, Germania, Ungaria, Italia, Spania etc. Accentuez: eTA se va aplica numai celor care intră în Canada pe calea aerului – nu și celor care traversează frontiera terestră sau maritimă. Ca excepții, amintesc faptul că există cîteva situații în care anumitor persoane care vor ajunge în Canada cu avionul NU li se cere această autorizație. De exemplu, în afara unor cazuri speciale (cum ar fi membri ai Familie Regale britanice), eTA NU se va solicita cetățenilor americani, chiar dacă vor intra în Canada pe calea aerului, nici străinilor care au o viză validă pentru Canada.
– Din cauza unor știri inadecvate, s-a format percepția falsă că eTA va înlocui viza pentru Canada.
– Nicidecum! Este total falsă o astfel de percepție. Cetățenii din țările pentru care se solicită viză de Canada vor trebui în continuare să o solicite. Iar cei care în prezent trec frontiera canadiană fără a avea nevoie de viză, vor fi obligați să aibă această eTA înainte de a se urca în avion. Ca să fie mai clar: după 15 martie 2016, celor care și înainte de această dată aveau nevoie de viză li se va cere în continuare să o aibă, iar viza se obține în aceleași condiții ca și în prezent. Iar cei care puteau intra în Canada fără viză, vor fi obligați să solicite eTA.
– Cetățenii români au nevoie de viză de Canada, deci ce influență va avea introducerea eTA pentru ei?
– Conform precizărilor făcute de Guvernul de la Ottawa, Canada s-a angajat să elimine obligativitatea vizei pentru cetățenii români. Cînd o va face? Ottawa a menționat clar că înainte de a face acest pas, Canada trebuie să introducă sistemul eTA – ceea ce va avea loc, cum arătam, în data de 15 martie 2016. Abia apoi se va trece la etapa următoare, eliminarea vizei de Canada pentru români. Atenție însă: pentru România se va aplica o soluție particulară, “hibrid”. După ce va fi trecută pe lista țărilor ai căror cetățeni NU vor mai avea nevoie de viză pentru Canada, vor exista două situații distincte: 1. Românii care în ultimii 10 ani au obținut viză pentru Canada sau de SUA vor avea nevoie de eTA pentru a veni în Canada. 2. Este foarte important de înțeles că ceilalți cetățeni români care în ultimii 10 ani NU figurează în baza de date a Canadei sau a Statelor Unite vor avea în continuare nevoie de viză, urmînd aceleași proceduri ca pînă acum.
În prezent, România nu este inclusă printre țările pentru care se va aplica eTA, însă Guvernul de la Ottawa s-a angajat să elimine obligativitatea vizelor – care este etapa obligatorie pentru a pune România pe această listă. Rămîne de văzut dacă aceast fapt se va petrece înainte sau după data de 15 martie 2016. Cît timp o țară nu este pe lista celor cărora li se va impune eTA, cetățenii acesteia au nevoie de viză “obișnuită” pentru a putea intra în Canada. Însă, așa cum arătam, chiar și ridicarea obligativității vizei NU se va face face pentru toți cetățenii români, ci numai pentru aceia care în ultimii 10 ani au obținut viză pentru Canada sau de SUA. Repet, pentru a se înțelege bine situația, doar aceștia NU vor mai avea nevoie de viză, ci de eTA.
– Cum se obține eTA?
– Procesul este simplu și rapid. Pentru obținerea eTA va fi nevoie de pașaportul valid, o carte de credit și… acces la Internet. Cei care vor să intre în Canada trebuie să completeze formularul eTA de pe site-ul Guvernului Canadei, informațiile solicitate fiind: nume și prenume, data și locul nașterii, sexul, naționalitatea, adresa actuală și seria pașaportului. Rezultatul se va obține în cîteva minute, iar costul verificării (plata făcînd-se numai cu cartea de credit) va fi de 7 dolari canadieni.
– Cei care vor obține eTA, vor trebui să aplice pentru această autorizație de fiecare dată cînd intenționează să revină în Canada? – Nu. eTA va fi valabilă pe o perioadă de 5 ani sau pînă la expirarea pașaportului, dacă data limită a acestuia este mai mică de 5 ani. Așadar, pe perioada în care eTA este valabilă, posesorul ei poate călători în Canada de cîte ori vrea, fără a mai solicita această autorizație.
– De ce se introduce eTA?
– Chiar dacă o persoană deține un pașaport eliberat de o țară pentru ai cărei cetățeni NU se solicită viză de Canada, asta nu înseamnă că acea persoană este autorizată să intre pe teritoriul Canadei. În afara cazurilor binecunoscute în care se aplică interdicția de teritoriu – terorism, spionaj sau participare la crime de război ori împotriva umanității – mai sînt și altele, printre care: – Existența unor infracțiuni de natură penală: cei care au cazier, în funcție de natura infracțiunilor. – Motive financiare: cei care nu dovedesc că au resursele financiare necesare pentru a sta în Canada. – Motive ce țin chiar de scopul vizitei: cei care vor să intre în Canada pentru alt motiv decît cel de turist (vizitator) – de exemplu să muncească la negru. – Cauze medicale: în anumite situații, unora le poate fi impus examenul medical, Statisticile din 2013 arată că peste 7.000 de persoane provenite din țări pentru care NU se solicită viză de Canada au fost întoarse de la frontieră de către agenții federali, întrucît aveau interdicția de a intra în această țară.
Grila de selecție pentru cei care vor să emigreze în provincia Quebec prin programul destinat lucrătorilor calificați a fost modificată recent, Ministerul Imigrației din această provincie renunțînd la factorul “Adaptabilitate” din lista de criterii analizate, precizează Răzvan Dupleac, consultant reglementat în imigrație în Canada și în provincia Quebec.
Practic, s-a eliminat proba interviului susținut de candidat (și de partenerul său de viață) cu un reprezentant al Ministerului Imigrației din Quebec, etapă în care se verifica gradul de adaptabilitate în Quebec – pe baza evaluării cunoștințelor despre această provincie, posibilitățile de integrare socio-profesională și modul în care candidatul și-a pregătit procesul de emigrare în Canada.
Măsura, anunțată la 5 august, se aplică atît cererilor depuse începînd cu această dată precum și tuturor dosarelor depuse anterior și pentru care nu s-a emis încă avizul de referință în francizare sau cel de intenție de refuz trimis candidatului în etapa de selecție.
Așadar, cei care nu au reușit să treacă proba interviului și au primit avizul intenției de refuzare a candidaturii NU se pot prevala de modificarea introdusă la 5 august.
De asemenea, noua măsură NU se aplică nici în cazurile de revizuire administrativă a deciziei de refuz, în aceste situații fiind luate în considerare regulile în vigoare la momentul deciziei negative.
Modificarea grilei de selecție
În consecință, prin eliminarea factorului “Adaptabilitate” – pentru care se primeau maxim 6 puncte -, grila de selecție se modifică după cum urmează:
– Pentru candidații singuri, fără soț/soție, pragul de selecție se reduce de la 55 la 49 de puncte.
– Pentru cei casătoriți, pragul de selecție se reduce de la 63 la 57 de puncte.
În acest caz, reamintim că punctele sînt adunate atît de candidatul principal cît și de partenerul său de viață.
Precizăm că, încă din 2010, verificatorul general al provinciei Quebec declara referitor la recomandările de ameliorare a procesului de selecție, că factorul “Adaptabilitate” conține “o parte de subiectivism, pentru că evaluarea se face mai mult în baza judecății unui consilier în imigrație decît prin aplicarea unor reguli obiective, măsurabile”.
Important! Totuși, Ministerul Imigrației din Quebec poate chema un candidat la interviu atunci cînd există dubii în ceea privește corectitudinea informațiilor furnizate de el sau pentru a controla autenticitatea anumitor documente.
Ministrul federal al Comerțului și omologii săi provinciali au anunțat un progres “istoric” esențial în negocierile privind elaborarea unui nou Acord de liber schimb între provinciile și teritoriile canadiene.Datele oficiale arată că schimburile comerciale dintre provinciile canadiene se ridică la 366 miliarde $ anual, adică 20% din valoarea PIB-ului Canadei,
dar ar putea fi mai mari – întrucît calculele evidențiază că, din cauza diferitelor prevederi legale din domeniul comerțului, pierderile economice interprovinciale se ridică la circa 50 miliarde $ anual.
Și ministrul federal al Industriei, James Moore, a reliefat că este inadmisibil ca nivelul de libertate economică interprovincial să fie mai redus decît cel stipulat în raporturile comerciale dintre Canada și alte state ale lumii.
Ministrul James Moore susține că reprezentanții guvernelor provinciale sînt conștienți că barierele din schimburile comerciale trebuie înlăturate rapid, iar un document în acest sens ar putea fi adoptat chiar mai repede decît termenul limită fixat (martie 2016).
În toamna anului 2012, într-una din conferințele de presă zilnice de la Departamentul de Stat, un ziarist a întrebat-o pe Victoria Nuland, purtătoarea de cuvînt a diplomației americane, dacă la o întîlnire recentă între secretarul de stat Hillary Clinton și ministrul mexican al Afacerilor Externe s-ar fi discutat și despre planuri secrete “pentru invadarea Canadei”.
Inițial, Nuland a părut surprinsă de întrebare, dar și-a revenit rapid și a răspuns zîmbind la gluma ziaristului: “Nu, nu, nu. Nu este nimic secret!” Pentru canadieni, declarația sa ar fi trebuit să fie una liniștitoare: SUA au recunoscut că nu există planuri secrete de invadare a Canadei.
Dar puțini știu însă că, de-a lungul istoriei, uneori lucrurile au stat complet diferit.
Situații speciale
Curiozitatea ziaristului – ciudată pentru mulți, mai ales dacă ținem cont de relația specială dintre Canada și Washington – nu ar trebui însă respinsă în totalitate ca neavînd nici o legătură cu realitatea. Experții spun că, chiar dacă armata americană nu a mai conceput de mulți ani planuri de invadare a vecinului nordic, este foarte probabil ca SUA să aibă pregătite scenarii de urgență în cazul în care Canada s-ar confrunta cu o situație considerată “specială”.
La ce se referă însă experții atunci cînd vorbesc despre “situațiile speciale” care ar determina implementarea unor planuri de urgență americane legate de Canada? Istoricul militar canadian Jack Granatstein afirmă: “Mă îndoiesc că există un plan (al SUA) de invadare a Canadei, dar ar putea să existe planuri de acțiune în cazul unor anumite circumstanțe”.
De exemplu, în luna aprilie 2012, o voce anonimă a anunțat prezența unei bombe la bordul unui aparat Boeing 777 al companiei Korean Air, care tocmai decolase de pe aeroportul internațional din Vancouver. În cîteva minute, centrul NORAD a trimis două aparate de vînătoare să intercepteze avionul de pasageri deasupra arhipelagului Haida Gwaii și să-l escorteze pînă la o bază aeriană de pe insula Vancouver. Folosirea aparatelor militare americane a fost o chestiune de rutină – cele mai apropiate avioane de luptă canadiene erau la peste 1000 de km distanță, în Cold Lake (Alberta).
“SUA ar putea avea planuri de urgență pentru a ajuta armata canadiană în cazuri speciale…, dar, ținînd cont de natura alianței defensive Canada-SUA, americanii nu ar planifica nimic care să implice atacarea Canadei”, a scris și Philippe Lagasse, profesor asistent de afaceri internaționale la Universitatea din Ottawa, într-un mesaj pentru publicația National Post.
În 2008, cele două țări au încheiat așa-numitul Plan de Asistență Civilă, care permite armatelor lor să traverseze frontiera pe teritoriul celuilalt stat în cazul unei situații de urgență. Dacă soldații americani vor ajunge pe străzile din Vancouver sau Toronto, “mă aștept ca noi să fim foarte bucuroși să-i vedem. Și viceversa”, a declarat Granatstein.
Amenințările americane
De-a lungul istoriei sale, Canada a reușit să evite de cel puțin trei ori invazii plănuite de americani. Experții susțin că inclusiv crearea Canadei ar fi fost determinată de temerile unei posibile invazii americane. 1. Conferința din Charlottetown din anul 1864 – în timpul căreia s-a discutat în premieră ideea înființării Confederației – s-a desfășurat în parte din necesitatea realizării unei alianțe defensive împotriva violențelor Războiului Civil din Statele Unite, ce amenințau să se extindă. Iar îngrijorările erau perfect justificate. În timpul conflictului dintre Nordul și Sudul american, orașele canadiene au fost centre importante ale mișcării anti-unioniste, aici activînd simpatizanți și spioni confederați. Din acest motiv, secretarul american de stat, William Seward, i-a cerut insistent președintelui Abraham Lincoln să declare război coloniilor britanice din nord.
În 1865, atît Lincoln cît și Seward au fost țintele unui complot terorist pus la cale de actorul John Wilkes Booth, un spion sudist. Booth a reușit să-l împuște pe Lincoln, în timp ce secretarul de stat a fost înjunghiat în față și în gît de Lewis Powell, dar a supraviețuit. 2. Potrivit National Post, planificatorii americani ar fi pregătit de-a lungul anilor diferite scenarii pentru atacarea și invadarea Canadei, inclusiv la sfîrșitul anilor 1930. Planul de Război Roșu, unul din cele cîteva scenarii de război create după Primul Război Mondial, prevedea ocuparea completă a Canadei, în primă fază prin declanșarea unui atac cu gaz otrăvitor asupra orașului Halifax. 3. Un alt moment de tensiune între cele două țări a apărut în timpul “Crizei din Octombrie” din 1970, cînd premierul Pierre Trudeau a trimis 10.000 de soldați pe străzile din Montreal, amenințate de actele de violență puse la cale de grupul paramilitar separatist Front de libération du Québec. Potrivit lui Leslie Bennett, fost ofițer de contrainformații din Royal Canadian Mounted Police, SUA ar fi masat în acele zile mii de soldați la granița dintre statul New York și Canada.
În 1985, autoritățile canadiene și-au exprimat din nou temerile față de o posibilă “invazie” americană, după ce Pentagon a reactivat pe neașteptate The 10th Mountain – divizie creată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, specializată în lupte desfășurate în condiții muntoase și arctice. Unitatea are cartierul general la Fort Drum, în statul New York, la doar o oră de Kingston (Ontario).
Suspiciunile canadiene față de activarea unității au fost dezvăluite de Floyd Rudmin, profesor de drept la Queen’s University, care a afirmat într-un discurs din 1993: “Datorită capacităților sale, noile forțe bazate la Fort Drum reprezintă o amenințare la adresa Canadei. Sînt trupe de asalt create să fie vîrful de lance al unui atac. Nu sînt forțe defensive”.
Oficiali americani, dar și canadieni, au respins însă teoria profesorului Rudmin. “Spuneți-mi, ce trib eschimos urmează să invadăm?”, a întrebat Eugene Carroll, un amiral american în rezervă, citat la acea vreme de Toronto Star.
Conflicte militare între Canada și SUA
Kevin Lippert, autorul volumului “War Plan Red”, descrie în detaliu mai multe conflicte militare între Canada și Statele Unite, cele două țări țări avînd, spune el, o istorie complicată de conflicte, fiecare pregătindu-și de-a lungul timpului planuri secrete pentru invadarea celeilalte. Farsa din 1812
Înființate prin Actul Constituțional din 1791, provinciile Canada Inferioară și Canada Superioară aveau granițele nedefinite foarte clar. Mulți le percepeau ca posesiuni de drept ale Statelor Unite. Astfel că, la izbucnirea Războiului din 1812, americanii – care tînjeau la anexarea teritoriilor canadiene -, au încercat să profite de situație, mai ales că armata americană era de două ori mai mare decît cea desfășurată în zonă de britanici. “Ceea ce nimeni nu a prevăzut a fost faptul că soldații americani au acționat precum figuranții dintr-un film cu Stan și Bran”, a afirmat Lippert.
Generalul William Hull, erou al Războiului de Independență, a fost însărcinat cu atacarea Canadei dinspre Detroit. El a intrat în Canada la 12 iulie 1812 și a trimis înainte o goeletă care transporta nu doar provizii, dar și planurile secrete ale SUA de capturarea a unui fort canadian. Atunci cînd SUA au declarat oficial război Imperiului Britanic, scrisoarea trimisă lui Hull nu a ajuns la timp. Generalul a trimis vasul direct spre navele de luptă britanice și astfel strategia de război a americanilor a căzut fix în mîinile inamicului.
Astfel că, atunci cînd 2000 de soldați americani au mărșăluit spre orașul Quebec în ceea ce se credea a fi o luptă ușoară, britanicii, canadienii și indienii americani îi așteptau. Hull, care se temea de indieni, pe care îi considera “sălbatici”, s-a predat fără să tragă măcar un foc de armă. Ulterior, el a fost trimis în fața Curții Marțiale, fiind acuzat de lașitate și neîndeplinirea obligațiilor.
Încercările de a cuceri Canada au continuat fără succes, inclusiv printr-un atac declanșat de o forță de 500 de oameni care au mărșăluit spre Quebec încercînd să declanșeze un atac surpriză. Din cauza întunericului, americanii au sfîrșit prin a se ataca unii pe alții. Războiul Porcului
Lyman Cutlar a fost un fermier american care, în 1859, s-a stabilit pe San Juan Island, arhipelag aproape de Seattle. În iunie a acelui an, Cutlar a împușcat un porc negru care îi mînca cartofii, și care aparținea unui irlandez, Charles Griffin, angajat de britanicii de la Hudson Bay Company pentru a avea grijă de o fermă de oi. Cutlar i-a oferit lui Griffin 10 $ compensație pentru împușcarea porcului, dar irlandezul a cerut 100 $. Iritat de răspunsul lui Griffin, Cutlar a afirmat că nu ar trebui să ofere nici o despăgubire financiară, animalul aflîndu-se ilegal pe terenul său. Deoarece suveranitatea arhipelagului – cerută atît de americani, cît și de Imperiul Britanic – nu fusese încă reglementată, disputa verbală a escaladat curînd în una militară: autoritățile britanice au amenințat că-l vor aresta pe Cutlar, moment în care coloniștii americani au solicitat protecție militară.
Războiul Porcului – așa cum avea să fie cunoscut, a început cu desfășurarea în zonă, pe nava de război USS Massachusetts, a unui detașament de 66 de soldați americani, militarii comandați de căpitanul George Pickett avînd ordinul să-i împiedice pe britanici să debarce pe San Juan Island. Speriați că americanii ar putea popula insulele cu coloniști, britanicii au trimis trei nave de luptă. Situația a continuat să escaladeze. Și la mijlocul lui august 1859, 461 de americani cu 14 tunuri se aflau față în față cu 5 nave de război britanice dotate cu 70 de tunuri și avînd la bord 2140 de oameni. Amiralul britanic Robert L. Baynes a respins cererea guvernatorului din Vancouver, James Douglas, de a-și debarca soldații pe San Juan Island și de-ai ataca pe americani. (Baynes a spus că e o prostie ca “două mari națiuni să se războiască plecînd de la o ceartă pentru un porc”).
Din fericire, nici una dintre tabere nu a tras vreun foc de armă, în ciuda faptului că soldații s-au provocat și s-au insultat zile în șir. Războiul mîncării de porc cu fasole
În anii 1800, fenianii – americani de origine irlandeză, care îi urau pe britanici – au vrut să cucerească Canada. Potrivit lui Lippert, în 1839, pentru singura dată în istoria SUA, un stat american a declarat război unei țări străine. Statul Maine a avut o lungă perioadă de dispute cu provincia canadiană New Brunswich pentru dreptul de a tăia copacii aflați la granița dintre cele două regiuni. Oficialii americani au trimis unități de miliție alcătuite din voluntari pentru a “confisca echipamentul de lucru al oricărui tăietor de lemne din New Brunswick care ar fi fost prins tăind copacii noștri”. Americanii au fost însă rapid capturați de către canadieni, care “i-au transportat, înlănțuiți, la o cazarmă din Woodstock, New Brunswick”.
Evenimentele care au urmat au rămas cunoscute sub numele de Războiul mîncării de porc cu fasole, în onoarea mîncării favorite a tăietorilor de lemne.
Congresul american a aprobat un buget de 10 milioane $ și o forță de 50.000 de oameni sub comanda lui Winfield Old Fuss și a lui Feathers Scott. Tensiunea s-a domolit însă rapid, iar Canada și SUA au trecut la redesenarea frontierei “într-un mod care a oferit mai mult pămînt americanilor decît canadienilor”, o mișcare justificată de Canada prin faptul că “întreg teritoriul pentru care ne certam nu valora nimic”.
În 1858, un grup de catolici americano-irlandezi a fondat Frăția feniană. Sperînd să-i forțeze pe britanici să se retragă din Irlanda, Frăția a conceput un plan simplu: să confiște Canada și “s-o țină ostatică”. În timp ce fenianii se bucurau de un sprijin semnificativ în rîndul americanilor, inclusiv din partea secretarului de stat William Seward, ei au “interpretat greșit situația de la nord de frontieră”. Bazîndu-se pe sprijinul potențial al canadienilor, fenienii nu și-au dat seama că “majoritatea irlandezilor canadieni era formată de protestanți din Irlanda de Nord, nu catolici”.
În vara lui 1866, fenienii au trimis 1000 de oameni cu bărcile din Buffalo spre Fort Erie (Ontario), ca parte a unui plan de invadare a Canadei din cinci părți: New York, Illinois, Wisconsin, Vermont și fluviul St. Laurent. Canadienii au fost învinși ușor la Ridgeway (Ontario), însă au reușit să-i împingă pe fenieni înapoi peste graniță. Încurajați de victoria de la Ridgeway, irlandezii și-au petrecut următorii cinci ani realizînd mai multe atacuri fulgerătoare împotriva unor obiective canadiene, reușind la un moment dat chiar să arboreze steagul irlandez în orășelul canadian Pigeon Hill.
Pînă în 1870, fenienii au strîns o mare cantitate de arme, printre care 15.000 de puști și 3 milioane de gloanțe, pregătindu-se pentru atacarea și cucerirea Canadei. Chiar înainte însă de a lansa o invazie majoră, președintele american Ulysses S. Grant a emis o Proclamație care susținea Actul Neutralității din 1818, ceea ce însemna că Guvernul nu mai tolera incursiunile fenienilor în Canada.
Irlandezii-americani au mai încercat să “invadeze” Manitoba în 1871, însă cei 40 de fenieni au fost forțați de armata americană să se întoarcă în SUA. Planul de apărare nr.1
Deși disputele dintre cele două țări au încetat pentru o lungă perioadă, amenințarea unui conflict nu a dispărut cu totul. În 1921, într-un moment de tensiune majoră între SUA și Marea Britanie pe marginea datoriei de război de 22 de miliarde $ a Londrei, locotenentul canadian James “Buster” Brown a creat așa-numita Defence Scheme No. 1, “un plan legat de un război imaginar cu Statele Unite, Europa, Japonia sau o combinație între ele”. În perioada în care a strîns informații necesare realizării planului, nota istoricul Lippert, Brown părea să fi fost “inspirat de (marele comic) Buster Keaton, căci el și cei patru ofițeri aflați sub comanda sa s-au deghizat, s-au îmbarcat în mașina Model T și au plecat într-o misiune de spionaj de-a lungul graniței dintre Canada și Noua Anglie”, în timpul căreia locotenentul canadian a făcut poze și a luat notițe. De exemplu, Brown a scris că americanii din Vermont erau “grași și leneși, dar plăcuți și simpatici”, că femeile de la țară păreau să fie “grele și nu foarte plăcute” și că, “dacă americanii nu sînt cu adevărat leneși, au un mod foarte deliberat de a munci și cred se pare în pauzele frecvente și în bîrfe”.
Planul conceput într-un final de Brown prevedea lansarea unor atacuri surpriză asupra unor ținte americane vulnerabile, inclusiv elemente de infrastructură precum poduri și șine de cale ferată, pentru a-i încetini pe americani și a permite sosirea cavaleriei britanice.
În timp ce criticii au afirmat că planul lui Brown era “în cel mai bun caz nebunesc”, alții credeau că propunerile sale aveau potențial, dacă se ținea cont că SUA erau slăbite din cauza Primului Război Mondial. Succesorul lui Brown, Andrew McNaughton, a considerat însă planul atît de ridicol încît a ordonat arderea tuturor copiilor schemelor și planurilor, inclusiv a notițelor scrise de locotenent în timpul misiunilor de recunoaștere. War Plan Red
Un deceniu mai tîrziu, considerînd că un război cu Marea Britanie era încă posibil, Divizia planificării de război din Pentagonul american a conceput War Plan Red pentru un eventual conflict. Documentul prevedea respingerea unei “invazii, originare din Canada, a Marilor Lacuri și a orașelor industriale din nord-estul Americii” și realizarea “unei contrainvazii rapide a Canadei”.
Planul american a fost realizat de strategi care nu erau la curent cu cel al locotenentului canadian James Buster, fiind însă o imagine aproape în oglindă a schemei puse la cale de Brown: invazia americană ar fi urmat trasee aproape identice cu cele propuse de locotenentul canadian.
Unul dintre americanii care au contribuit la realizarea planului a fost faimosul aviator Charles Lindbergh, care a realizat misiuni de spionaj, zburînd spre malul vestic al Golfului Hudson pentru a cerceta posibilitatea folosirii avioanelor pentru atacuri și pentru a identifica locuri cu rezistență slăbită, ce puteau fi folosite drept capete de pod. Potrivit istoricilor, el a recomandat bombardarea zonelor industriale din Canada și folosirea armelor chimice, interzise de Protocolul de la Geneva din 1925.
War Plan Red anticipa o luptă de durată între americani și canadieni, propunînd, printre altele, capturarea navală a orașului Halifax, pentru a-i împiedica pe britanici să folosească portul, utilizarea unei coloane blindate pentru ocuparea orașelor Montreal și Quebec, deplasarea unei coloane similare din Buffalo cu misiunea de a neutraliza rețeaua electrică canadiană. Obiectivul final era realizarea “Statelor Unite ale Americii de Nord”, în care era inclusă și Canada.
În 1935, Congresul american a aprobat 57 de milioane $ pentru o versiune actualizată a planului și pentru construirea a trei aerodromuri militare, mascate ca aeroporturi civile, la granița cu Canada – care urmau să fie folosite pentru “lansarea de atacuri preventive împotriva forțelor defensive și aeriene canadiene”. Pînă în acel moment însă, Marea Britanie decisese că, dacă Statele Unite invadează Canada, va fi incapabilă să o apere. Londra afirmase că pierderea Canadei “nu ar fi o lovitură gravă pentru Marea Britanie, al cărei imperiu acoperea atunci circa 25% din suprafața de teren la nivel mondial”.
War Plan Red nu a fost implementat niciodată, a fost declasificat în 1974, iar semnele de ostilitate dintre cele două țări par să fi dispărut complet. Dar oare chiar așa s-a întîmplat? Să-i dăm din nou cuvîntul lui Lippert: “In timpul unei audieri a Subcomitetului apărării din Senatul SUA, desfășurată la 18 iunie 2014, senatorul Dan Coats (republican din Indiana) a afirmat că, bazîndu-se pe cunoștiințele sale, Pentagonul are în sertar un plan de urgență pentru aproape fiecare scenariu posibil. Inclusiv pentru invadarea Canadei”.
Ministerul federal al Transporturilor va depune în Parlament un proiect de lege prin care să obțină împuterniciri suplimentare în raport cu reprezentanții industriei constructoare de mașini.
După intrarea legii în vigoare, autoritățile federale vor putea impune constructorilor de automobile și dealer-ilor să recheme pentru reparații vehiculele suspectate de defecțiuni tehnice, iar reparația mijlocului de transport să se facă pe banii companiei producătoare sau a importatorului oficial. Cei care vor evita să respecte legea vor primi amenzi usturătoare.
Reacția Guvernului de la Ottawa vine ca urmare a anunțului corporației japoneze Takatan referitor la faptul că airbag-urile montate în peste 53 de milioane de mașini vîndute la nivel mondial, din care 1,5 milioane în Canada, au defecte și ar putea pune în pericol pasagerii.
Auditorul general al Canadei, Michael Ferguson, lansează acuzații dure la adresa senatorilor, arătînd că mulți dintre ei risipesc banii publici. Raportul său demonstrează lipsa oricărei supravegheri în utilizarea banilor publici în Senatul Canadei și recomandă Guvernului de la Ottawa să instituie un control strict al fondurilor alocate activității Camerei Superioare a Parlamentului. În urma auditului realizat de echipa condusă de Ferguson s-a descoperit că pentru cheltuieli de peste 990.000 $ senatorii nu au explicații pertinente, banii fiind utilizați în scopuri personale: călătorii pentru participarea la diverse evenimente fără legătrură cu activitatea politică a senatorilor; expedirea unor cărți de felicitare foarte scumpe, deși protocolul recomandă cărțile poștale standard; cheltuieli nejustificate pentru chirie, deși respectivii senatori locuiesc în propriile locuințe; utilizarea taxiului pentru distanțe infime față de Parlament etc. Michael Ferguson susține că a rămas șocat de faptul că cei mai mulți dintre cei chestionați asupra utilizării incorecte a banilor publici s-au declarat ferm convinși că toate cheltuielile făcute nu trebuie și justificate. Scandalul a izbucnit în 2012, cînd cîțiva senatori au fost acuzați că au folosit fonduri publice în scopuri personale, fără a prezenta justificări în fața organului fiscal ce administrează banii instituției.
Pînă în prezent, Jandarmeria Regală a dispus începerea urmăririi penale în cazul mai multor senatori acuzați de fraudă, uz de fals, declarații false etc. Unul dintre ei, fostul senator Mike Duffy, a apărut deja în fața justiției.
Unui rezident canadian care efectuează vizite dese și lungi în Statele Unite, Internal Revenue Service (IRS) îi poate impune statutul de rezident permanent american.
Începînd din 1 iulie 2014, autoritățile vamale din Canada și SUA folosesc o bază comună de date, astfel încît ambele state știu exact cînd intrați sau ieșiți dintr-una din țări, respectiv durata exactă a fiecărei șederi în cealaltă țară. Dar autoritățile vamale din Statele Unite nu știu exact durata unei călătorii pe care o faceți într-o croazieră care are punctul de plecare din această țară, astfel încît există pericolul ca respectiva perioadă să fie adăugată în mod automat duratei vizitei dvs. pe teritoriul SUA. Calculul duratei de ședere în Statele Unite este unul pur aritmetic. Pentru fiecare an calendaristic, numărul zilelor de prezență pe teritoriul american este suma următoarelor trei elemente:
– Numărul zilelor petrecute în SUA în anul curent (să spunem 2015).
– O treime din numărul de zile petrecute în anul imediat precedent (deci în 2014).
– 1/6 din numărul total de zile petrecute cu 2 ani în urmă (deci în 2013).
Dacă totalul acestor trei elemente depășește 183 de zile și dacă respectiva persoană a petrecut deja în anul curent 31 de zile pe teritoriul Statelor Unite, reglementările fiscale americane îi impun acelei persoane statutul de rezident pentru scopuri fiscale în anul curent.
Consecințele acestei situații sînt: obligativitatea declarării veniturilor totale obținute oriunde în lume, reglementări restrictive legate de modul fiscal de raportare, penalizări severe în cazul omiterii declarării sumelor de bani existente în conturi bancare din afara SUA și, implicit, pentru neproducerea declarațiilor de impozit necesare.
Drept urmare, orice persoană care teoretic poate atinge limita celor 183 de zile calculate în baza celor trei elemente menționate trebuie să fie foarte atentă la situația sa, înaintea IRS, pentru că altfel va fi prea tîrziu.
Excepții de calcul
Formula de calcul prezentată anterior consideră porțiunile de zi petrecută în SUA ca fiind zile întregi, cu cîteva excepții. Spre exemplu, dacă o persoană se îmbolnăvește și drept urmare nu poate părăsi teritoriul SUA – în acest caz perioada stată peste limita de 183 de zile va fi exclusă din calcul. Totuși, această excepție nu se aplică dacă persoana era deja bolnavă la data intrării în Statele Unite.
Ca regulă generală, în baza formulei oficiale de calcul, petrecerea a 126 de zile anual pe teritoriul SUA în 3 ani consecutivi duce automat la impunerea statutului de rezident fiscal al Statelor Unite. Cu toate acestea, dacă în decursul unui an se petrec mai puțin de 183 de zile, o excepție pentru neaplicarea statutului de rezident fiscal poate fi cerută în cazul în care se poate invoca o conexiune mult mai apropiată cu o altă țară cu care Statele Unite au încheiat o convenție fiscală, cum ar fi de exemplu Canada.
În această situație, persoana respectivă poate completa formularul “8840 Closer Connection Exception Statement for Aliens” pînă la data maximă legală – aceeași cu cea aferentă formularului “1040NR U.S Nonresident Income Tax Return” sau “1040NR-EZ U.S Income Tax Return for Certain Nonresident Aliens with No Dependents”. Formularul 8840 precizează clar faptul că dacă acesta nu se depune pînă la data limită prescrisă, persoana respectivă nu va fi eligibilă pentru a beneficia de excepția mai sus menționată.
Legat direct de situația rezidenților canadieni care petrec mai mult de 183 de zile în SUA în decursul unui an, Convenția fiscală dintre cele două țări prevede la articolul IV faptul că o persoană căreia i se impune statutul de dublu rezident poate fi considerată doar rezident canadian în baza unor “teste” fiscale ce îi vor fi aplicate, și anume: localizarea centrului principal de interes personal și economic al persoanei, centrul intereselor vitale, locul unde locuiește în mod obișnuit și unde își are reședința principală, cetățenia.
Totuși, trebuie reținut faptul că pentru un rezident canadian care stă mai mult de 183 de zile în Statele Unite, a se baza doar pe prerogativele articolului IV din Convenția fiscală Canada-SUA nu va fi deajuns. Aceasta deoarece chiar dacă persoana nu va fi declarată rezident SUA, ea va trebui totuși să respecte obligații legate de producerea declarațiilor de impozit pe care le are un cetățean american. Obligatoriu pentru rezolvarea problemei este completarea formularului “8840 Closer Connection Exception Statement for Aliens”.
Canada a anunțat că din 2018 va extinde verificarea datelor biometrice pentru toți străinii care solicită viză pentru a intra în țară ca turiști, la studii sau ca lucrători temporari.
Important: verificarea datelor biometrice nu se va face pentru cetățenii țărilor care nu au nevoie de viză pentru a intra pe teritoriul Canadei, cum ar fi cei din SUA, majoritatea țărilor din Uniunea Europeană, Norvegia, Islanda, Japonia, Coreea de Sud, Australia etc.
Și în prezent există o listă cu 29 de țări, marea majoritate din Africa de Nord și Orientul Mijlociu, pentru cetățenii cărora Canada impune verificarea datelor biometrice, însă peste 3 ani numărul acestor state se va majora la 151, incluzînd România și Republica Moldova.
Românii care nu au dreptul la AEC vor fi verificați biometric.
Așa cum v-am anunțat pe larg în edițiile anterioare , începînd din primăvara 2016 (data exactă nu a fost încă anunțată), UNII cetățeni români nu vor mai avea nevoie să aplice pentru viza canadiană, fiind suficient să obțină online acceptul autorităților de la Ottawa pentru a putea intra în Canada.
Mai exact, românii care în ultimii 10 ani au obținut o viză canadiană sau amerciană vor avea de solicitat doar Autorizația Electronică de Călătorie (AEC) – operație care se va face online, iar răspunsul îl vor primi aproape instantaneu. Cei care în ultimii 10 ani NU au avut viză canadiană sau americană vor trebui să aplice pentru obținerea vizei după aceeași procedură ca și în prezent.
În dialogul purtat cu ziarul ZigZag Român-Canadian, oficiali ai Ministerului Cetățeniei și Imigrației au specificat că în 2018, cînd va intra în vigoare lista extinsă cu 151 de țări pentru cetățenii cărora se aplică verificarea datelor biometrice, românii care au dreptul să solicite o AEC nu vor fi nevoiți să se supună acestor măsuri. Însă cei care vor aplica pentru prima oară pentru viza canadiană vor fi obligați să furnizeze autorităților de la Ottawa o fotografie și amprentele digitale.
Ce date biometrice se cer și cum sînt folosite
Informațiile biometrice solicitate de autoritățile Canadei sînt amprentele digitale și o fotografie realizată cu un aparat numeric. Datele sînt culese în momentul solicitării vizei – deci în afara teritoriului canadian -, iar pînă în 2018 oficialii de la Ottawa planifică deschiderea în 94 de state a 180 de centre de colectare a acestor date, la care se vor adăuga încă 135 pe teritoriul SUA. Procedura verificării. La frontiera canadiană, persoanele sînt din nou amprentate și fotografiate, iar datele sînt comparate cu cele furnizate în momentul solicitării vizei. Totodată, Jandarmeria Regală verifică țn propria bază de date admisibilitatea solicitantului de a intra în Canada. În plus, în baza convențiilor semnate de Ottawa cu o serie de țări, datele biometrice ale celor care vor să intrare pe teritoriul canadian sînt trimise spre verificare și agențiilor de securitate din SUA, Marea Britanie, Australia și Noua Zeelandă. În acest fel, autoritățile canadiene au acces rapid la informații despre eventuala comitere de către solicitanți pe teritoriul țărilor amintite a unor activități teroriste, criminale sau de încălcare a legilor imigrației.
Conform înțelegerilor privind protecția datelor personale, agențiile de securitate din țările respective au obligația de a distruge datele biometrice furnizate de partea canadiană, indiferent dacă amprentele se găsesc sau nu în baza lor de date, spun oficialii de la Ottawa. Cu alte cuvinte, amprentele și poza solicitatorilor de viză canadiană nu vor fi difuzate sau conservate de serviciile de securitate ale altor țări.
Oficiali ai Ministerului Cetățeniei și Imigrației au specificat că începînd din 2013, cînd s-a introdus măsura verificării datelor biometrice pentru cetățenii din cele 29 de țări de pe lista actuală, scanarea amprentelor a permis identificarea a 600 de persoane care au utilizat identități false, 750 de persoane care au avut probleme cu legea în SUA și 300 de persoane care au solicitat azil în Canada, deși anterior ceruseră această protecție și de la autoritățile din SUA.
Cheltuielile legate de verificarea datelor biometrice sînt suportate de aplicanți, în prezent Guvernul Canadei aplicînd o taxă de 85 $ de persoană sau 170 $ de familie pentru procesarea acestui tip de date. Estimările arată că în 2018 autoritățile de la Ottawa vor colecta anual informații biometrice de la circa 3 milioane de persoane.
Din momentul în care vor avea un copil, cuplurile căsătorite și cele aflate în uniune civilă ar putea avea un nou set de responsabilități financiare în cazul divorțului, respectiv separării. Aceasta este una din principalele prevederi incluse în raportul unui comitet consultativ format din juriști, document ce cuprinde sugestii pentru reforma Dreptului familial din Quebec.
Ministrul provincial al Justiției, Stéphanie Vallée, a calificat drept “colosală” munca depusă de grupul de juriști, declarînd că raportul va fi examinat cu atenție pentru a vedea care propuneri vor primi suportul deplin al Guvernului provincial pentru legiferare.
Potrivit raportului, copilul reprezintă o responsabilitate comună a părinților, iar dezavantajele financiare pe care un părinte le suportă în cazul separării familiei/cuplului trebuie compensate de celălalt. Cu alte cuvinte, persoana care își va sacrifica o parte din salariu pentru a se dedica mai mult timp copilului/copiilor va avea dreptul la o compensație din partea fostului partener, indiferent dacă au fost sau nu căsătoriți.
În cazul în care Guvernul va da curs acestei propuneri, cuplurile care trăiesc în uniune civilă (“conjoints de fait”) vor mai face un pas către egalarea în drepturi cu familiile căsătorite legal. În prezent, prevederile legale nu sînt aceleași pentru cele două categorii de cupluri în cazul partajării locuinței sau patrimoniului familial – deși în ambele cazuri, în eventualitatea unei separări, respectiv divorț, se prevede achitarea unei pensii alimentare pentru întreținerea copiilor. În Quebec, circa 40% din familii sînt formate în baza uniunilor civile, iar pe parcursul ultimilor ani multe voci au cerut Guvernului să le impună acestora semnarea unui contract de comuniune înaintea începerii vieții în comun, pentru a evita la separare conflictele privind divizarea patrimoniului comun. Dar raportul susține că Guvernul trebuie să lase la discreția partenerilor luarea unei decizii în acest sens.
O altă recomandare se referă la mamele-surogat, care ar putea primi dreptul de a refuza condițiile contractuale în primele 30 de zile de la naștere și să păstreze copilul. Pe de altă parte, dacă părinții adoptivi ar refuza să ia copilul, ei vor avea de suportat anumite responsabilități financiare față mama-surogat și copil. Față de aceste propuneri, ministrul Stéphanie Vallée a declarat că Guvernul va acorda o atenție deosebită dreptului persoanelor de a alege.
Stimate cititor, confidențialitatea ta este importantă pentru noi. Site-ul ZigZag Român-Canadian folosește "cookie" pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe site-ul nostru, pentru a se integra cu reţele de socializare şi pentru a afişa reclame relevante pentru interesele tale.
Bursele mondiale trec printr-o perioadă de instabilitate sporită datorită devalorizării renminbi, moneda oficială chineză, și a scăderilor majore a acțiunilor chinezești față de vîrful istoric, atins la 12 iunie 2015. La aceste cauze se adaugă temerile legate de rezultatele anemice din economia numărul 3 din lume (Japonia) și a celei din Europa.
Canada a anunțat că din 2018 va extinde verificarea datelor biometrice pentru toți străinii care solicită viză pentru a intra în țară ca turiști, la studii sau ca lucrători temporari.
