Timp de peste 30 de ani, la emisiunea “Tezaur folcloric” românii s-au întîlnit în fiecare săptămînă cu taragotul lui Dumitru Fărcaș, cel care interpreta muzica din genericul acestei emisiuni – melodia “Fecioreasca de pe Mureș”. În 1979 m-a invitat acasă la el, la Cluj, unde am realizat un interviu pentru Radio Iași. Marele artist face parte dintre cei trei mari artiști români, alături de Maria Tănase și Gheorghe Zamfir, care au fost distinși în 1972 cu Discul de aur “Charles Cross” al Academiei de Muzică din Franța.
Dumitru Fărcaș conduce de peste 50 de ani celebrul Ansamblu Folcloric “Mărtișorul” al Casei de cultură a studenților din Cluj, cu care a cutreierat toate continentele lumii și la fondarea căruia a contribuit pe cînd era student în anul I la Conservatorul “Gheorghe Dima”. Este recunoscut drept cel mai mare taragotist din lume și este președinte de onoare al Congresului internațional al taragotiștilor. A cîntat și la Montreal și la Cîmpul românesc de la Val David.
Anul acesta, maestrul împlinește 55 de ani de carieră profesională, începută pe cînd avea 22 de ani, în 1960 fiind angajat ca instrumentist al Ansamblului folcloric “Maramureșul” din Baia Mare. Doi ani mai tîrziu era distins cu Premiul I la Festivalul mondial al Tineretului și Studenților, de la Helsinki. În 1978 terminasem studiile universitare și fusesem repartizat ca biolog la Fabrica de medicamente “Terapia” din Cluj, oraș în care și azi locuiește Dumitru Fărcaș. L-am contactat și a acceptat să-mi dea un interviu pentru Radio Iași, orașul în care nu fusese și nu concertase niciodată. Prima sa soție, Aurica, o frumoasă blondă cu ochi albaștri, era și ea biolog, la Laboratorul de analize medicale al unui spital de copii din Cluj, de pe str. Moților, iar fiica sa, Andreea, era elevă la școala primară și studia și muzica. Iată-mă, așadar, acasă la Dumitru Fărcaș, pe strada Pavlov (astăzi str. Cardinal Iuliu Hossu), nr. 35…

Vania Atudorei: – Mulțumindu-vă pentru amabilitatea de a mă fi invitat la dvs. acasă, vă mărturisesc că sînteți foarte iubit și pe meleagurile Moldovei, deși încă nu ați ajuns acolo în concerte.
Dumitru Fărcaș: – Păi, eu sînt maramureșean și frate cu moldovenii. Primii domni ai Moldovei, Dragoș și Bogdan, au fost maramureșeni, numiți “descălecători de țară”, căci din Maramureș au plecat călare în Moldova, pe la Borșa și Cîrlibaba, prin pasul Prislop și au ajuns în Bucovina întemeind Moldova.

V.A.: – Sînteți în plină maturitate artistică și ați impus taragotul pe harta lumii, iar prin el România – apreciată drept țara cu cei mai buni taragotiști.
D.F.: – Nu am avut o viață ușoară. Sînt născut pe 12 mai 1938, deci sînt Taur deși în limba maghiară Farkaș înseamnă “lup”. Eu nu sînt ungur, dar pe vremea hortiștilor, cînd Ardealul a fost ocupat, ne-au rebotezat cu nume ungurești și mulți am rămas cu ele. Am rămas orfan de tată cînd aveam 8 ani, mama rămînînd singură să crească trei băieți: eu, Vasile și Simion. Tata cînta la clarinet, iar oamenii din sat spuneau că după ce termina de interpretat, clarinetul său mai continua să cînte singur. În timpul școlii iubeam muzica și am decis să fac muzică. Am crescut cu cîntecul și jocul popular, care în Maramureș este la el acasă. Am început să cînt la fluier. Apoi am plecat la Cluj, mai întîi la Liceul de muzică de acolo, în 1956, apoi la Conservator și am studiat oboiul, dar nu am renunțat la taragot. Oboiul, intrument simfonic, și-a făcut loc însă și în folclorul românesc, iar cel mai mare oboist a fost Pavel Tornea. Și eu am înregistrat piese folclorice la oboi, sună frumos. Dar taragotul are o sonoritate unică. Cred că cel mai bine l-au caracterizat nemții, deoarece în ziarele din Bonn, după un concert pe care l-am dat la marea sală “Beethoven Halle”, de 6 000 de locuri, ei, care nu sînt deloc generoși în complimente, au scris: “Taragotul nu este nici clarinet, nici saxofon, nici oboi și nici trompetă, ci este din toate acestea cîte ceva și încă ceva pe deasupra. Și ce păcat că Beethoven nu a avut șansa să cunoască acest instrument, căci în locul celebrului solo de corn din Simfonia Pastorală ar fi folosit fără îndoială un solo de taragot…”.

Scrisoarea Mariei Tănase către Dumitru Fărcaș
V.A.: – În august 1962 ați primit o scrisoare care v-a surprins și emoționat: Maria Tănase vă remarcase pe cînd era în juriul unui concurs ținut la București și își dorea mult să facă un turneu cu dvs.
D.F.: – N-am să uit niciodată… Pe 7 august 1962, marea doamnă a cîntecului popular românesc mi-a trimis o scrisoare foarte emoționantă, pe care o păstrez și astăzi. Inegalabila Maria Tănase nu știa că mai avea numai 10 luni de trăit, din cauza cancerului la plămîni, care avea să o sfîrșească pe 22 iunie 1963… Eu aveam 25 de ani, ea avea 49 de ani…
Iată ce mi-a scris Maria Tănase: “Vezi, Fărcășel, să nu te umfli, că-ți cade nasul și gata cu admiratorii talentului matale! Nu vreau să te necăjesc, dar vezi, d-ta Fărcaș, ești un mare artist, dar atît de tînăr față de mine, că nu-mi dau seama dacă -Doamne ferește!- nu faci și dumneata parte dintre aceia care, înainte să umble, își iau boii lui Dumnezeu în cap. Aș vrea să-ți fac o propunere care ar fi generatoare de isprăvi mari. Aceste isprăvi constau și în glorie și în bani – lucru care, din păcate, nu se îngăduie să le dăm deoparte. Eu am discutat cu mine, artist și om, și am mai discutat cu cineva care, prin posibilitățile care le are, ne poate asigura și banii și gloria – dar d-ta ai fi gata să te arunci în vîrtejul cel mai mare alături de mine artistul, ca să realizăm o drăcie gigantică? Se nasc atît de rar oameni înzestrați cu noblețea artistică a dumitale, încît consider o datorie de artist să-ți ofer aripile mele și să te feresc să dai piept cu zidul gros al nechemaților care au ajuns să fie mari cîștigători de poziții în artă, numai și numai fiindcă artiștii nu se ajută între ei…”.
Din nenorocire, moartea avea să îi curme firul vieții și planul ei atît de măreț și de frumos nu a mai putut fi dus la capăt…
Discurile marelui maestru

V.A.: – Ați imprimat pînă acum trei discuri, care datorită succesului au trebuit reeditate.
D.F.: – Primul, editat în 1968, era unul mic, de 6 piese. În 1973 a fost al doilea, cu piese interpretate la taragot și la oboi, iar în 1977 a fost cel de al treilea, care a avut piese la tarogot. Iar în 1976 Electrecordul a scos și o casetă. Păcat că discul editat în 1975 în Elveția de folcloristul Marcel Cellier, organist, muzicolog și producător de emisiuni radio în Franța, Belgia, Germania și Elveția, nu a putut fi distribuit sau reeditat și în România din motive de copyright, deci de bani. Auzind taragotul, Cellier a rămas stupefiat de frumusețea lui și mi-a spus să vin cu el, că are o idee. M-a dus într-o biserică și mi-a spus: “Hai, cîntă!” Și el a început să mă acompanieze la orgă. A ieșit ceva dumnezeiesc…. Pe acel disc sînt 9 piese, una mai frumoasă ca alta, fiind înregistrări cu orga făcute într-o biserică din Elveția, inițial pe magnetofonul cel mai performant tehnic la acea oră, marca Nagra, inventat de inginerul elvețian de origine poloneză Stefan Kudelski.
Cellier era pasionat de muzica din țările Europei de Est, pe care el a făcut-o cunoscută în Vestul Europei. El nu a fost doar în România, ci și în Bulgaria, Ungaria, Albania etc. De altfel, el l-a descoperit, lansat și consacrat la nivel internațional pe Gheorghe Zamfir, editîndu-i primul disc în 1969, “Les flûtes roumaines”. Zamfir e mai tînăr ca mine cu 3 ani, el este născut în 1941, dar sîntem colegi și prieteni și am făcut concerte împreună. Imprimările le-am făcut cu taragotul meu original Stowasser, cea mai bună marcă din lume, la care țin ca la ochii din cap și care este făcut din lemn de trandafir și abanos. Are aproape 100 de ani și l-am cumpărat de la un bătrîn din Sighetul Marmației. Multe instrumente, ca și vioara de exemplu, sînt ca unele vinuri: cu cît sînt mai vechi, cu atît sînt mai bine ca performanță și sonoritate.

V.A.: – Taragotul are ca strămoș fifra turcească, asemănătoare cu oboiul, a fost fabricat pentru prima oară în Ungaria, dar în România a apărut mai întîi în Banat?
D.F.: – Din ce se scrie în documente, primul român recunoscut ca mare taragotist a fost incredibilul lăutar bănățean Ioviță Lupu (Luță), născut în 1883, la vremea aceea în Imperiul Austo-Ungar. El făcuse armata la Budapesta și acolo a descoperit taragotul. Apoi a fost Ion Murgu Bănățeanu, care a făcut cunoscut acest instrument la radio, iar azi cel mai mare taragotist bănățean este fără îndoială Luca Novac, născut tot la Dalci, micul sat al lui Luță și Ion Murgu, aflat la doar cîțiva km de Caransebeș. Se pare că în Ardeal marii taragotiști vin din Maramureș, unde este foarte talentat un alt Dumitru, Dobrican, taragotist la Ansamblul “Maramureșul”. Atît de îndrăgit și de apreciat a devenit taragotul în România că, deși este un instrument inventat și fabricat inițial în Ungaria, la nivel internațional noi românii i-am depășit pe unguri la interpretare – deoarece i-am rafinat sunetele și l-am adaptat la diversele zone folclorice ale României: taragotul din Banat sună diferit de cel din Maramureș, deși e vorba de același instrument. Iar dacă eu am reușit să creez un stil, atunci pot să fiu cu sufletul împăcat că am știut să-mi fac datoria față de muzică, cea mai frumoasă și mai profundă dintre arte.

Arestat de Securitate pe colindele lui Dumitru Fărcaș
Fără să fie lipsit de modestie, Dumitru Fărcaș are mult umor, iar cînd l-am întrebat dacă este adevărat că va pleca în Olanda cu studenții de la “Mărțișor”, m-a privit cu un surîs complice și mi-a răspuns: “Nu eu plec cu ei, ci ei pleacă cu mine…”.
La începutul discuției noastre, pe masă se afla o sticlă de 1 litru de palincă, iar la sfîrșitul interviului nu mai rămăsese mare lucru. Așa am aflat și eu că “moroșenii” sînt înțărcați cu palincă, nu cu lapte. Și asta nu l-a impiedicat pe maestru să se urce la volan și să mă ducă acasă cu mașina lui, un Volkswagen.
Peste cîțiva ani, la studioul radio din Cluj am descoperit niște înregistrări de colinde religioase de Crăciun interpretate la taragot de Dumitru Fărcaș și un cor de țărani din Droși, satul său natal din Maramureș.
Mi-au plăcut atît de mult și tentația a fost atît de puternică, încît nu am rezistat și, la un Crăciun din anii ’80, le-am difuzat la radio, deși știam că nu este permis. Cei de la Securitate au aflat imediat, au tras concluzia că “tovarășul biolog Vania de la Terapia a înnebunit” și i-au trimis pe colonelul Iulian Sălăjan și căpitanul Marius Ghilea să mă “întîlnească” pentru a-mi face două propuneri: să fiu judecat de Tribunalul Militar Cluj pentru instigare, sau să fiu internat și tratat la spital, întrucît un om “normal” nu poate face lucruri interzise. Colonelul Sălăjan, care era și el maramureșean și iubea muzica, mi-a șoptit în secret: “Ai făcut-o de oaie, iar noi nu avem ce face, sîntem obligați să intervenim. Dar acele colinde cîntate de Fărcaș sînt extraordinare. Am să te rog să-mi faci și mie o copie”…

Scris de VANIA ATUDOREI