Dacă ar fi să rezumăm, plastic, într-o propoziție, ceea ce s-a petrecut în ultimele săptămîni pe plan internațional, aș spune așa: tocmai ne-a trecut pe lîngă tîmplă… al Treilea Război Mondial. Ca o ruletă rusească. Și am avut noroc: glonțul nu era pe țeavă, am scăpat iarăși nevătămați. Cu toții. Pentru că indiferent că ești în Canada, România, Franța, Germania ori Statele Unite, o conflagrație mondială te-ar fi afectat direct.

Zîmbind în colțul gurii, șmecherește, Turcia a făcut jocurile de astă dată și a demonstrat – dacă cineva se încăpățîna încă să nu creadă – că influența ei în zona eurasiatică a crescut considerabil în ultimii ani. De ce? Pentru că Turcia a intrat la masa de joc cu toate armele și bagajele adunate în ultimul deceniu, disperată să-și găsească o nișă pentru supraviețuire și dezvoltare viitoare. Așa cum George Friedman (fondatorul Stratfor) prognoza, e clar pentru toată lumea că Turcia a de-venit o putere regională serioasă. Iar faptul că în ultimul său demers – complicat și periculos, de altfel – a ales să se opună tocmai Rusiei, transmite un mesaj pe care Moscova nu-l înghite prea ușor: că țara lui Putin are o proiecție similară. Oricît și-ar dori să se prezinte altfel, Rusia nu are forța unei puteri mondiale atîta vreme cît se împiedică în ofensiva sa spre Ori-entul Mijlociu și Europa, după cum veți vedea, de Turcia lui Erdogan.
Dar ca să explicăm această mașinărie care a adus lucrurile periculos de aproape de o criză militară internațională trebuie s-o luăm pe rînd.

Care sînt faptele?
Nebunia a început pe 24 noiembrie, cînd un bombardier Suhoi 24 al Rusiei a fost doborît în provincia Hatay, la granița dintre Turcia și Siria. Teritoriul turcesc este în această zonă doar o fîșie îngustă de pămînt, motiv pentru care corpul avionului s-a prăbușit în Siria, iar cîteva rămășițe au căzut pe teritoriul Turciei, rănind ușor două persoane.
Cei doi piloți de la bord s-au catapultat, unul a fost ucis în aer de luptătorii turkmeni care activează în zona din Siria în care ajunsese pilotul, al doilea a reușit să supraviețuiască. O misiune de salvare a trupelor speciale rusești s-a încheiat cu o a doua victimă: unul dintre militari a fost ucis de aceiași rebeli turkmeni. Divergențele sînt mari între cele două părți impli-cate în evenimente. Rusia susține că avionul său nu a survolat nici o clipă Turcia și că gestul Ankarei a fost gratuit și criminal. Președintele Putin l-a catalogat chiar drept “o lovitură dată pe la spate de către complicii teroriștilor”. A făcut, desigur, referire la Turcia, care e acuzată fățiș de cooperare cu ISIS fiindcă, spune liderul rus, oameni de afaceri turci cumpără petrol de la organizația teroristă. Ceea ce se știe fără dubiu în acest caz este că Statul Islamic controlează acum cîmpuri petroliere și rafinării de pe teritoriul Siriei, iar veniturile din contrabanda cu petrol și cu produsele obținute sînt de milioane de euro, zilnic chiar. Faptul că Turcia ar avea de-a face cu aceste activități nu este probat de nimeni în mod clar. Fotografiile din satelit arată convoaie de camioane, inclusiv turcești, tranzitînd Siria – însă turcii susțin că e vorba despre ajutoare umanitare și nu de achiziții ilegale (și total imorale) de petrol de la teroriștii vînați acum – în mod declarativ, cel puțin – de toate țările implicate militar în teatrul de operațiuni sirian. De cealaltă parte, Turcia susține că Suhoi-ul a intrat cu siguranță în spațiul său aerian.
Și nu ar fi prima dată, Ankara a dat pînă acum repetate avertismente Moscovei privind practica de a survola Turcia fără permisiune. În urmă cu o lună și jumătate, militarii turci au doborît și o dronă despre care se crede că ar fi rusească, deși Rusia nu a recunoscut că i-ar aparține. Ca o paranteză: Turcia a modificat ceea ce se cheamă “rules of engagement” și s-a implicat deschis în Siria, după ce forțele guvernamentale de acolo au doborît un avion de luptă turcesc deasupra Medit-eranei, în 2012. De atunci, turcii au distrus un MIG sirian și un elicopter de luptă aparținînd armatei lui Assad pentru că aparatele au violat spațiul aerian al țării lor.
Una peste alta, Turcia a motivat atacul din noiembrie asupra aparatului SU24 – gest pe care îl regretă, dar pentru care re-fuză să își ceară scuze – cu faptul că nu a știut că bombardierul era rusesc. Autoritățile de la Ankara susțin că pe radarele lor au fost înregistrate două avioane și nu unul. Au fost transmise avertismente – turcii au dat publicității și o înregistrare în care se aude, în engleză: “Vă apropiați de spațiul aerian turcesc. Schimbați imediat direcția către sud!”. Potrivit părții turce, primul avion a ieșit imediat din spațiul său aerian, iar al doilea și-a continuat cursa pe direcția inițială. Ankara susține că aceasta este proba că piloții avionului doborît au sfidat în mod conștient și asumat avertismentele – în număr de 10 în de-curs de 5 minute, dar pe care rușii neagă să le fi auzit. În consecință, bombardierul a fost lovit și doborît de o rachetă aer-aer, lansată de un aparat F16, la o altitudine de 6.000 m. Președintele Erdogan susține că țara sa are tot dreptul să-și apere granițele, mai ales în contextul complicat de la frontiera cu Siria. Rusia e de vină pentru că a survolat fără accept și fără să anunțe, susțin turcii care, imediat după incident, temîndu-se de posibilele consecințe, și-au contactat aliații din NATO. Al doilea pilot al SU24 a fost salvat, a ajuns la bază și a cerut expres să zboare în continuare în misiuni de război pentru a răzbuna moartea colegului său. Dar asta ar fi însemnat să tragă în ținte turcești, nu? Ei bine, lucrurile nu sînt atît de simple, veți vedea în continuare.

Turkmenii și legătura lor cu Turcia
Ca să înțelegeți exact care e situația în zona unde s-a petrecut întregul episod, trebuie să știți că de-a lungul graniței Siriei cu Turcia există mai multe sate locuite de turkmeni – populație de origine turcă, de confesiune sunnită, stabilită în această arie (Siria și Irak) în jurul secolului 11. Turkmenii luptă împotriva regimului lui Bashar Al-Assad și, potrivit rapoartelor de presă, au legături cu tot felul de grupări insurgente, mai ales cu Frontul Al-Nusra, filiala siriană a organizației Al Qaeda. Potrivit BBC, numărul total al turkmenilor ar fi undeva între 500.000 și 3,5 milioane, marja enormă venind din faptul că în acea zonă marcată permanent de conflicte etnice nimeni nu a făcut vreodată un recensămînt. Sînt o populație fluidă și, la începutul ostilităților din Siria, turkmenii au luptat chiar umăr la umăr cu YPG (milițiile populare kurde) împotriva forțelor gu-vernamentale. După debutul intervenției militare ruse în Siria, turkmenii s-au plîns în mai multe rînduri că avioanele rusești i-au luat drept țintă, tocmai pentru a slăbi rezistența împotriva lui Assad. Există voci care susțin, dar fără o confirmare clară, că Turcia ar fi acționat tocmai pentru a-i apăra pe acești etnici de bombardamentele rusești, în încercarea de a splita cumva grupările și de a-i antagoniza pe turkmeni și pe kurzi (aceștia din urmă sînt dușmani declarați ai Turciei, care nu le permite să rupă o bucată din nordul țării pentru a forma Kurdistanul, pe care și ei și kurzii din Turcia, dar și Peshmerga din Irak și-l doresc). Încă din vară, grupările turkmene din Siria au decis formarea unei armate proprii pentru a contracara nu doar ISIS, ci și pe militanții kurzi (singurii care opun rezistență serioasă și constantă în fața grupării teroriste), de teama unor eventuale epurări etnice. Kurzii consideră că zona în care trăiesc și turkmeni este, de fapt, Rojava – numele sirian al Kurdistanului – și, potrivit relatărilor unor săteni (publicate de agenția turcă Andalou), le-ar fi spus acestora să plece către deșertul al Badiya și către Tadmur, regiuni din care turkmenii ar proveni. Teama turkmenilor, care se face auzită și la Ankara, este că după eradicarea Statului Islamic din Rojava, YPG va abandona lupta antiteroristă și va începe o alta, desti-nată formării marelui Kurdistan.

Care e contextul regional?
Fără a avea pretenția că ceea ce urmează este singura explicație pentru modul în care se desfășoară acum evenimentele în Orientul Mijlociu, îmi rezerv dreptul să afirm că este totuși una dintre principalele cauze. Și are de-a face, ca întot-deauna, cu interesele fiecăruia dintre “jucători”. Așa cum vă spuneam într-o ediție anterioară, Siria reprezintă un punct nodal pentru traseele energetice din Orientul Mijlociu.
}ară predominant sunnită dar condusă de o minoritate shi’a alawită, Siria ar putea fi veriga lipsă dintre rezervele de gaz natural ale Golfului sunnit (Qatar, așa cum v-am explicat deja) și Turcia, cu destinația Europa – marele consumator. O altă rută posibilă ar fi prin Irak, însă acolo populația majoritar shi’a, ajunsă la putere în urma înlăturării lui Saddam Hussein, nu are nici un gînd să accepte o conductă de gaz venită dintr-o țară a Golfului. Un astfel de proiect este posibil, deci, numai prin Siria, însă el ar zădărnici încercarea Rusiei și a Iranului shi’a de a obține control asupra prețului acestei resurse pe piața mondială. Desigur, o perspectivă sumbră pe care Moscova nici nu se gîndește să o ia în calcul. Mai ales în condițiile în care diplomația americană a reușit, în această vară, o mutare de maestru prin încheierea acordului nuclear cu Iran. Era necesară, deci, antagonizarea acută a pozițiilor, dacă Rusia ar fi vrut să își mențină în continuare un minim de influență.
Prezența rusă la Mediterana este o altă problemă rămasă în suspensie în ultima vreme. Singura bază militară a rușilor acolo era cea de la Tartus – ghici de unde? Din Siria. Geostrategii vă vor spune că orice zonă de interes economic este și ranforsată militar, așa că Moscova nu a făcut decît ceea ce era previzibil să facă atunci cînd a decis implicarea în războiul din Siria și consolidarea bazelor de la Tartus și Latakia. O să vă amintesc iarăși ideea lui Zbigniew Brzezinski: relațiile in-ternaționale arată ca un fel de mare joc de șah.

Confruntarea titanilor
Mulți analiști au observat în ultimele zile că această înfruntare a titanilor a avut loc între coloși de aceeași… factură. Putin și Erdogan sînt amîndoi oameni de stat care și-au impus punctul de vedere la ei acasă și care au apelat la stratageme politice pentru a se menține la putere. Parcă în scenarii copiate unul după celălalt, ambii au fost pe rînd premieri și apoi președinți, în ciuda unor proteste populare destul de vizibile. Ambii au o ambiție de a se individualiza și evidenția în tabloul complex al relațiilor internaționale. Și ambele țări au interese energetice specifice care le împing să acționeze.
Eu aș merge chiar mai departe de fațadă și aș compara aici și “creierele” din spatele celor doi titani: Davutoglu (Turcia) și Dughin (Rusia). Ambii au creat doctrine care își propun să proiecteze o imagine și o influență sporite pentru țările lor: pan-turcismul și eurasianismul. Cele două doctrine caută, în esență, să reconstruiască identitatea de mare putere hegemonică pentru fiecare dintre cele două state și, geografic, interesele lor s-au ciocnit.
După ce faimoasa conductă europeană Nabucco (proiectată să aducă gazul din Azerbaidjan către Europa) a eșuat, Rusia ieșise marele învingător cu proiectul South Stream. Era, însă, un plan destul de scump și Putin a virat rapid discuția către varianta B – o conductă care să transporte gazul din Caspica pînă în Turcia și apoi, prin Grecia, spre Europa. Turkish Stream părea deja o certitudine înainte de episodul din noiembrie, însă distanțarea Turciei față de UE (probleme cu drep-turile omului și cu libertatea presei din această țară), dar și de SUA (după negocierile secrete pe care Turcia le-a purtat cu țările Golfului și după refuzul inițial de a se implica activ în Siria) a dus la un avantaj net al Rusiei la masa verde. Moscova a acționat diminuînd reducerile de preț la gazul livrat către Turcia (piața turcească se alimentează în proporție de 57% cu gaz rusesc), iar capacitatea proiectată pentru Turkish Stream s-a micșorat și ea. E drept, viziunile diferite ale celor două țări cu privire la Siria au “ajutat” și ele la acest capitol (Turcia cere insistent înlăturarea lui Assad de la putere, în timp ce Rusia, de mînă cu Iran, acționează militar pentru a-l menține pe acesta la conducerea statului sirian). În acest punct, Turcia nu mai avea decît de pierdut, așa că părerea mea este că a existat puțină premeditare în spatele acțiunii “întîmplă-toare” de doborîre a avionului Suhoi.
Ce a cîștigat Ankara? Terenul pierdut în fața aliaților din NATO, dar și în fața Uniunii Europene. La un recent summit de urgență UE-Turcia, care a avut loc la Bruxelles, Ankara a obținut deblocarea negocierilor de aderare la UE, aflate în impas de aproximativ 10 ani. A dat, la schimb, asigurări că va pune stavilă valului de refugiați care a invadat Europa și chiar aș spune că a cîștigat și aici: 3 miliarde de euro pe care Bruxelles îi va oferi Turciei ca ajutor financiar pentru gestionarea refugiaților (acum, pe teritoriul turcesc sînt aproximativ 2 milioane de migranți). Și, dacă se poartă frumos, Turcia va primi și ridicarea vizelor obligatorii de călătorie în spațiul Schengen, din octombrie 2016. Lovitură de maestru, nu?

De ce a fost evitat războiul?
Extrem de importantă strategic pentru NATO, Turcia beneficiază potrivit Tratatului Nord-Atlantic de celebrul articol 5: “Un atac asupra unuia dintre membri e un atac asupra tuturor”. Pentru că aliații au reacționat rapid și prompt la strigătul de aju-tor al Ankarei, Rusia s-a văzut nevoită să bată pasul înapoi. Un război cu statele NATO iese din discuție, așa că furia lui Vladimir Putin s-a manifestat mai ales la nivel declarativ.
Nu se poate spune că Moscova n-a știut, la rîndul ei, să transforme o situație de criză într-o oportunitate clară. Primele mișcări au fost “plantarea” unui sistem antiaerian S-400 în baza de la Latakia. Cu o rază de acțiune de 400 km, rachetele ar putea lovi ținte din Siria, Liban, Cipru și “acoperă” jumătate din Israel, plus o zonă destul de extinsă din Turcia. Un por-tavion a fost trimis în Mediterana de urgență, iar Vladimir Putin a anunțat că va menține ofensiva aeriană în Siria doar că, de astă dată, își va păzi cu strășnicie bombardierele de orice atac inamic. Întărirea în asemena măsură a prezenței militare rusești la Mediterana ar fi fost, practic, imposibilă fără criza ruso-turcă. Acestea au fost cele mai serioase măsuri adoptate de Moscova ca un răspuns la doborîrea avionului Suhoi.
La capitolul “și altele” intră o serie de sancțiuni economice pe care Kremlin le-a impus printr-un decret: blocarea fluxului turistic din Rusia către Turcia, introducerea de vize pentru cetățenii turci care doresc să intre în Rusia (de la începutul anului viitor) și un embargo pe importul de fructe și legume (la fel cum Rusia a făcut și în cazul Ucrainei sau al Republicii Moldova, vă amintiți?).
Zilele trecute, la Paris a avut loc un summit pe teme de mediu (tematică focusată pe combaterea încălzirii globale), întîlnire la care și Putin și Erdogan au participat. În ciuda apelului făcut de președintele turc pentru o întîlnire între patru ochi, Putin a refuzat tranșant. Rolul de mediator i-a revenit – cui credeți? Lui Barack Obama, care și-a exprimat regretul pentru do-borîrea avionului Suhoi de către… o țară membră NATO. În întîlnirea cu ușile închise, care a durat cam 30 de minute, s-a discutat despre două soluții diplomatice importante: acordul de la Viena (tranziția politică în Siria) și cel de la Minsk (pașii pentru încetarea ostilităților în estul Ucrainei). Asta înseamnă, practic, că președintele Obama a făcut uz și de alte pîrghii pentru a calma spiritele încinse de episodul ruso-turc și pentru a menține cursul stabilit al negocierilor pentru pacea din Siria.
Vocal, Vladimir Putin – abia ieșit de la discuții – a atacat din nou Ankara, spunînd că doborîrea avionului rusesc a fost o urmare a dorinței Turciei de a proteja traseele pe care se transportă petrolul furnizat de ISIS spre teritoriul turcesc. Ce înseamnă asta? Un nou semnal al Rusiei că nu va accepta semnul de egalitate cu Turcia lui Erdogan și că un dialog cum se cuvine poate fi purtat doar între Moscova și Washington, ca între două mari puteri mondiale. Cîtă legătură cu realitatea are această proiecție, vă las să cîntăriți. Părerea mea e că repriza de față, în care Turcia s-a transformat voit în… cuiul lui Pepelea, se încheie deocamdată cu… “va urma”.
Text realizat cu ajutorul cronologiei făcută de BBC.

Scris de MARI JEANNE ION